fbpx

Pr. prof. dr. Mihail Simion SĂSĂUJANPr. prof. dr. Mihail Simion SĂSĂUJANFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Așezăminte filantropice creștine în Țara Româneascăîn secolele XVI-XIX

Introducere: Conceptul de filantropie creștină„Îngrijirea oamenilor bolnavi și a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a creștinului ca manifestare a dragostei sale față de aproapele, așa cum ne învață Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, ci și o componentă a misiunii sociale a Bisericii în înțelesul ei de comunitate. Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală și orice suferință în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, și constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime este și spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufletești sau patimi, dar și de boli trupești, prin Taina ungerii bolnavilor (Sf. Maslu) și prin îngrijirea lor” .Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat în lucrările și faptele lor, semnificația filantropiei creștine. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, a fi om și a trăi înseamnă a dărui: „Viața n-ar mai fi cu putință să se mențină dacă ai desființa milostenia, iertarea, iubirea de oameni. Din pricina aceasta, Dumnezeu n-a lăsat milostenia numai pe seama rațiunii  […] Suntem înclinați din fire spre milostenie. Aceasta ne face să ne revoltăm când oamenilor li se face nedreptate, să ni se zbată inima când vedem că un om este ucis, să plângem când vedem pe cineva îndurerat. Pentru că Dumnezeu vrea tare mult să se facă lucrul acesta, a poruncit naturii să contribuie și ea mult la săvârșirea milosteniei. Prin aceasta, Dumnezeu ne arată că ține nespus de mult la milostenie. Gândindu-ne, așadar, la toate acestea, să ne ducem noi înșine la școala milosteniei și să ducem și pe copiii și cunoscuții noștri. Înainte de alte lucruri, omul să învețe să miluiască. Pentru că a milui înseamnă a fi om! […] Să învățăm, dar, să fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar, mai cu seamă, pentru că și noi avem nevoie de multă milă. Să nu socotim că trăim câtă vreme nu facem milostenie” .I. Instituționalizarea filantropiei creștine în cadrul Bisericii creștine primare și în Imperiul Bizantin. Transferul modelului bizantin în spațiul românesc medievalConstituţiile Apostolice au instituţionalizat de timpuriu filantropia creştină, iar episcopul a fost investit cu responsabilitatea administrativă a operei caritabile a Bisericii. El trebuia să ofere grijă părintească orfanilor, protecţie văduvelor în locul defuncţilor lor soţi, compasiune invalizilor, adăpost străinilor, hrană celor înfometaţi, apă celor însetaţi, haine celor goi, îngrijire bolnavilor, ajutor prizonierilor. Orfanii, batrânii, cei bolnavi şi familiile cu mulţi copii erau în special recomandați grijii episcopului .În secolul al IV-lea, veacul de aur al creștinismului, Sfinții Părinți au creat un cadru organizat de desfăşurare a lucrării filantropice în Biserică. După modelul Apostolilor care indentificau comunitățile sau persoanele cu nevoi și organizau colecte pentru ajutorarea sau sprijinirea acestora, s-a purces și s-a ajuns de la caritatea individuală la instituționalizarea filantropiei.În Imperiul bizantin aşezămintele caritabile, indiferent de fondator, erau administrate şi deservite de clerici şi puse, din chiar momentul fondării lor, sub autoritatea episcopilor. Organizarea lor devine definitivă sub împăratul Justinian, odată cu stabilirea normelor de administrare a bunurilor ecleziastice. Foarte de timpuriu mănăstirea a devenit o forţă în viaţa socială a statului bizantin, iar filantropia o practică cotidiană în viaţa multor aşezăminte monastice.Vechiul drept românesc, situat într-o incontestabilă descendenţă bizantină, a preluat de la acesta obligaţiile pe care oamenii Bisericii le aveau faţă de toţi dezmoşteniţii soartei. Ele apar ca atare în codurile de legi din secolul al XVII-lea: „Arhiereul să fie iubitoriu de străini, iubitoriu de săraci, de mişei” , iar episcopul „să poarte grijă cu adeverinţă […] de lucrurile bisericii şi să nu dea vreunele de acelea rudeloru-şi, fără numai ce va hărăzi ca unor săraci” . Singurele griji mireneşti îngăduite episcopului, preotului sau diaconului sunt supravegherea averii orfanilor săraci până la majoratul acestora sau „ajutorarea văduvelor şi purtarea de grijă a mişeilor şi bolnavilor” . „Episcopul să îndrăznească şi să meargă la împăratul şi la domn pentru săraci şi văduve şi pentru cei ce pătimesc bogate nevoi, să-i roage să le fie într-ajutoriu şi milă de ei să-i miluiască” . Mănăstirile româneşti au funcţionat şi ele după aceleaşi principii. În actele de danie apar uneori ca beneficiari expliciţi locul destinat bolnavilor (bolniţa) sau adăpostul pentru călători (ospătăria). Beneficiare privilegiate ale generozităţii tuturor celor care aveau ceva de dăruit, mănăstirile sunt, la rândul lor, suportul operei caritabile pe care Biserica o îndeplineşte, prin delegare, în contul întregii societăţi.II. Filantropia creștină a domnilor Țării Românești întemeiată în concepția bizantină a monarhiei de drept divinActele de ctitorie, dar și de milostenie, ale domnilor români – mari voievozi, care-i legitima în faţa istoriei şi a veşniciei trebuie analizate şi apreciate pe fondul înţelegerii funcţiei lor domnitoare şi al relaţiei acestora cu Biserica românească ortodoxă din Ţara Românească. Doctrina clasică a absolutismului bizantin potrivit căreia Domnul este „unsul” lui Dumnezeu, poate fi identificată şi în concepţia domnitoare a Evului Mediu românesc. Concepţia domnitoare medievală a fost bazată pe monarhia de drept divin, potrivit căreia puterea domnească nu vine de la boieri, ci de la Dumnezeu.  Acesta l-a aşezat peste oameni spre a-i conduce cu dreptate şi cu blândeţe. Domnii Ţării Româneşti, asemenea celor din Moldova, având grijă de cele lumeşti, de administrarea ţării şi de bunăstarea supuşilor lor, n-au uitat nicicând de cele dumnezeieşti. Au fost creştini adevăraţi, dând lui Dumnezeu ce i se cuvine şi ocrotind pe cei ce se rugau Lui. Opera de excepţie a secolului al XVI-lea, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, defineşte în mod articulat filantropia creștină ca o componentă constitutivă înțelegerii funcției domnitoare. Lucrarea se referă la milostenie din două unghiuri diferite, dar nu lipsite de complementaritate. Milostenia făcută „săracilor şi mişeilor şi văduvelor de care n-au nimeni nici o grijă” se transformă pentru prinţii care o practică în „avuţia voastră în cer, unde veţi să lăcuiţi în veci, că acolo iaste împărăţiia cea vecinică şi bucuriia cea netrecătoare”. Pentru a fi însă cu adevarat eficientă milostenia aceasta trebuie „împreunată” cu „curăţia, cu postul, cu ruga, cu oprirea şi cu alte bunătăţi curate” . În plus ea trebuie făcută într-ascuns, altminteri transformându-se de fapt în laudă şi trufie, adică în păcate capitale .  Mila domnească este un concept complex (pe linia filantropiei imperiale), care desemnează, în egală masură, gestul obişnuit al fiecărui creştin de a face pomană săracilor, dar şi o seamă de atribute ale domniei (dragostea pentru supuşi, simţul dreptăţii şi al justei măsuri) a căror punere în faptă defineşte buna guvernare. Ea are astfel, în acelaşi timp, valenţe morale şi valenţe politice. „Acest raport strict dintre virtutea principelui şi respectul ce-i este acordat asigură stabilitate domniei şi societăţii, principele exersând în permanenţă o comunicare între pietatea sa, care-l păstrează curat în faţa lui Dumnezeu, şi mila faţă de supuşi (relaţia semantică dintre piété şi pitié, derivate din « piestas »). Un principe hrăpăreţ şi avar nu poate fi demn şi nu poate avea parte de cinste, ca atare loialitatea faţă de el este precară: el va fi cu ușurinţă părăsit la nevoie, iar nevoia este mereu aproape” . III. Așezăminte filantropice românești din Țara Românească în secolele XVI-XIX III.1. Bolnițele mănăstireștiLiteratura de specialitate înregistrează puncte de vedere diferite referitoare la locul și rolul bolnițelor mănăstirești în perioada medievală și modernă a istoriei României. Există un punct de vedere potrivit căruia bolnițele au fost locuri de retragere şi de îngrijire exclusiv ale călugărilor bolnavi şi bătrâni  și un alt punct de vedere potrivit căruia bolnițele au fost locuri de retragere şi de îngrijire nu doar ale călugărilor bolnavi şi bătrâni, ci și ale persoanelor laice care erau bătrâni, fără mijloace de subzistență, bolnavi psihici, bolnavi incurabili, infirmi, călători străini, etc . Lucrările scrise pe această temă se înscriu în rândul unuia din cele două puncte de vedere menționate mai sus, prin evidențierea unor aspecte specifice.În secolele XVI-XIX, bolnițele au fost ridicate în preajma numeroaselor mănăstiri românești. Din rândul acestora pot fi menționate:  bolnița de la mănăstirea Bistrița, Vâlcea  – construită de Neagoe Basarab în anul 1508. Era foarte căutată pentru vindecare, mai ales datorită moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul; bolnița Simidreni-Flămânzești din Curtea de Argeș. La 24 iulie 1524, Vladislav al III-lea dăruia „locului și lăcașului numit bolnița de la Simidreni, unde este hramul Sfântului și slăvitului Mucenic Dimitrie și a celor ce trăiesc în acest sfânt loc și încă altui loc de binefacere care este în fața porților bisericești de la Mănăstirea Argeș, numit locul primitor de călători, toată cășăria ce se aduna pentru domnie din județul Pădureț, burdufe de brânză, cașuri și orice venit, totul să fie al bolniței și adăpostului de călători” . Acesta este documentul în care este menționat pentru prima dată termenul de bolniță în spațiul românesc; bolnița de la mănăstirea Cozia – construită de Radu Paisie în anul 1542; bolnița de la mănăstirea ,,Dintr-un lemn“ – construită de Ancuța, fiica doamnei Chiajna și a lui Mircea Ciobanul în anul 1559; bolnița de la mănăstirea Sadova – construită de boierii Craiovești în anul 1692; bolnița de la mănăstirea Hurez – construită de doamna Maria, soția domnului Constantin Brâncoveanu în anul 1696. Din pisania ce se găseşte deasupra uşii de la intrare în bisericuţa-bolniţă reiese că soţia domnului Constantin Brâncoveanu, „Doamna Marica Brâncoveanu a zidit această sfântă beserecuţă, bolniţă, întru slava de Dumnezeu Născătoarei Fecioare şi Stăpânei noastre, făcându-o ca în veci bună pomenire strămoşilor, moşilor şi părinţilor să rămâie şi al lor nemort nume” ; bolnița de la mănăstirea Brâncoveni – construită de Constantin Brâncoveanu în jurul anului 1700; bolnița de la mănăstirea Negru Vodă de la Câmpulung Muscel – construită de năstavnicul Teofan în anul 1718; bolnița de la mănăstirea Polovragi – construită de egumenul Lavrentie în anul 1736; bolnița de la Episcopia Râmnicului – construită de episcopul Climent în anul 1744; bolnița de la mănăstirea Țigănești – construită de marele ban Radu Golescu în anul 1776; bolnița de la mănăstirea Căldărușani – construită în anul 1817; bolnița de la mănăstirea Cernica – Ostrovul Sf. Gheorghe – construită de Sfântul Ierarh Calinic în perioada stăreției sale la mănăstirea Cernica (1818-1850). Alături de bolnițe, în perioada medievală au funcționat și azile: azilul săracilor de la Mățău – construit de Neagoe Basarab; azilul de lângă Biserica Sfânta Vineri din Târgovişte construit de doamna Bălașa Brâncoveanu (fiica lui Constantin Brâncoveanu), ospicii: ospiciul Sfânta Vineri din București – construit de Nicolae Spătarul în anul 1645; ospiciul de la mănăstirea Sărindar – construit în anul 1786; ospiciul de la biserica Dudu din Craiova, orfelinate: orfelinatul pentru fetele orfane lângă Cotroceni – construit de doamna Elena Cuza în anul 1862, xenoane (case de primire a străinilor): xenonul de la Simidreni-Flămânzești din Curtea de Argeș (1524); xenonul de lângă biserica Domnița Bălașa din București; ospicii, un așezământ pentru fetele orfane lângă Cotroceni ctitorit de doamna Elena Cuza în anul 1862, etc.III.2. Proiectul social – filantropic al mitropolitului Antim Ivireanul (1708-1716) Mănăstirea Antim trebuia să aibă, potrivit intenţiei ctitorului, şi o importantă menire filantropică. În prefaţa Aşezământului, ctitorul îşi făcea cunoscut crezul că milostenia deschide credincioşilor uşile Împărăţiei cerurilor: „Nici un lucru nu iaste atâta de primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce se fac la săraci şi la sfintele beserici. Şi pentru aceasta vedem în Sfânta Evanghelie cum că Domnul nostru Iisus Hristos pre alţii nu face moşteni [moştenitori] cereştii Sale împărăţii, fără numai pre aceia ce au făcut faceri de bine întru această lume, adică pre cei ce au miluit pre cei săraci, au săturat pe cei flămânzi, au adăpat pre cei setoşi, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pre cei străini şi au căutat pe cei bolnavi şi închişi”.În mod firesc, milosteniile mănăstirii faţă de cei sărmani ocupă un spaţiu important în Aşezământ. Ctitorul dispunea ca mănăstirea să întreţină, timp de patru ani, trei copii săraci dornici de învăţătură, angajându-le un dascăl (unul dintre cei doi preoţi de mir ai mănăstirii) şi oferindu-le hrană, îmbrăcăminte şi cărţi. Grija mănăstirii pentru copiii care primeau învăţătură pe cheltuiala sa se manifesta şi după încheierea celor patru ani de şcoală, fiindu-le oferit un „ajutoriu la nuntă” în valoare de 15 taleri, alţi 13 taleri primind cei care aveau vocaţie preoţească în momentul hirotoniei (art. 6). De asemenea, ctitorul a îndatorat mănăstirea să suporte cheltuiala înmormântării răposaţilor săraci (art. 7), a prevăzut sume pentru miluirea celor întemniţaţi în toate sâmbetele anului şi a sărmanilor în fiecare duminică (art. 8-9), o sumă destul de importantă – 15 taleri – era dăruită anual unei tinere sărace la căsătorie (art. 10), iar alte binefaceri faţă de nevoiaşi erau stabilite în zilele de prăznuire ale Sfinţilor Antim, Nicolae, Agata şi Alexie (art. 13). Totodată, ctitorul poruncea să fie găzduiţi în mănăstire, timp de trei zile, străinii (art. 11) şi să fie cercetaţi bolnavii, chiar şi ţigani, „că vor avea osândă de nu-i vor cerceta, de vreme ce sunt şi ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi” (art. 22). Capitolul 31 specifica că în cazul în care veniturile mănăstirii creşteau, trebuia ca „această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât, să se dea la săraci şi la altele câte scriem într-aceste capete” .
III.3. Spitalele pentru săraci bolnaviCa fapt de viaţă urbană, spitalul a apărut în spaţiul extracarpatic, cel mai devreme, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Până târziu, la începutul epocii moderne, el a fost perceput de o manieră negativă şi destinat numai celui aflat în afara comunităţii tradiţionale, familia. Obligaţia familiei de a se îngriji de membrii ei bolnavi era codificată şi în scris în Cartea românească de învăţătură şi în Îndreptarea legii. Ambele legiuiri prevedeau decăderea părintelui din drepturile părinteşti dacă-şi va trimite fiul bolnav la spital, « la casa unde zac calicii şi oamenii bolnavi » . În situaţia inversă (fiul ce-şi trimite tatăl la spital), fiul va fi pedepsit ca un « ucigătoriu ce face ucidere grabnică » . Spitalul era considerat locul marilor mutilaţi lipsiţi de familie, iar mai târziu al contagioşilor şi, prin excelenţă, locul unde se stătea până la sfârşitul vieţii sau locul unde se murea lipsit de mângâierea familiei, într-o societate în care familia va rămânea pentru multă vreme, încă, una din principalele forme de solidaritate umană .La început, spitalele erau mici, cu câteva încăperi, gravitând în jurul unor mari mănăstiri sau biserici închinate unor sfinți tămăduitori. Toate spitalele aveau însă obligatoriu un preot, care oficia cu regularitate slujbele religioase și citea rugăciuni celor ce-l chemau.Spitalul Colțea din București a fost ctitorit de spătarul Mihai Cantacuzino, în anul 1704 . Spitalul cuprindea la înființare, 24 de paturi: 12 pentru bărbați și 12 pentru femei și, o spițerie „cu felurite leacuri și feluri de buruieni tămăduitoare”. Era destinat bolnavilor cu „rane”. S-a construit în curtea Mănăstirii Colțea, aflată în plin centru al orașului, în apropierea curții domnești și a vămii orașului. Destinat „bolnavilor săraci” și „străinilor bolnavi”, spitalul era deservit de un personal compus dintr-un medic, un chirurg, un bărbier, îngrijitori și un spițer. Spitalul Pantelimon din București a fost ctitorit de domnul Grigore Ghica al II-lea, între anii 1735-1752, pe lângă mănăstirea cu hramul Sfântului tămăduitor Pantelimon. În testamentul său, exprimându-și admirația pentru înaintașii care au zidit mănăstiri și s-au îngrijit de ele și de părinții călugări, socotește că, pe lângă aceasta, se cade a purta grija „mai mult și mai cu deadinsul pentru chiverniseala și odihna celor lipsiți, săraci și ticăloși bolnavi”. Motivarea scripturistică pe care o aduce domnitorul este categorică: „Spitalurile cu săraci covârșesc toate celelalte faceri de bine, de vreme ce cu săracii și cu bolnavii se încheie și să săvârșește toate poruncile bisericești și ale spăsitorului nostru, Domnul Hristos” . Spitalul avea 12 paturi și era destinat bolnavilor cu afecțiuni cronice. Asistența bolnavilor era efectuată de un medic care vizita bolnavii de două ori pe săptămână. În apropierea acestui spital, același ctitor a ridicat spitalul Visarion pentru izolarea bolnavilor de ciumă și lingoare, în jurul unei bisericuțe cu hramul Sfântul Visarion (unul dintre sfinții protectori împotriva ciumei). Spitalul pentru ciumați de la Dudești din apropierea Bucureștilor a fost ctitorit de către Alexandru Moruzi în anul 1796. Clădirile spitalului erau construite, de asemenea, în jurul unei biserici cu hramul Sfinților Haralambie, Alexandru și Visarion .Spitalul Filantropia din București a fost construit în anul 1811, la inițiativa doctorului Constantin Caracaș. Hrisovul de organizare din anul 1813 aprecia o capacitate de 200 de paturi. Construit iniţial în interiorul oraşului, el a fost mutat ulterior afară din oraş.Spitalul brâncovenesc  a fost construit de Domnița Safta Brâncoveanu în anul 1838.Tot în cursul secolului al XVIII-lea au luat ființă o serie de spitale în orașele Craiova (1737), Slatina (1792), Buzău (1793), Roman (1797), Târgoviște (1822).Istoricul Nicolae Iorga considera că spitalele laice din secolul al XVIII-lea românesc reprezintă continuarea, după câteva secole de așteptare, a spitalelor bizantine vechi, manifestare firească a ceea ce marele istoric numea „instinctul bizantin” al poporului român .Analiza istorică prezentată demonstrează originea domnească a majorităţii covârşitoare a acestor iniţiative filantropice. Ele se justifică preponderent prin comandamentul religios al iubirii aproapelui sau prin grija pe care domnul, de Dumnezeu pus în scaunul ţării, o datorează supuşilor săi .  Odată cu trecerea timpului, lucrarea de asistență publică a fost instituționalizată de stat. În anul 1775, domnul fanariot Alexandru Ipsilanti a înființat Epitropia obștească, care prevedea și înființarea Casei de la Sfânta Mitropolie sau lada de milostenie care va constitui începutul fondului din care aveau să se distribuie ajutoare celor săraci, văduvelor, invalizilor și orfanilor. Această ladă de milostenie era sub controlul unei epitropii formate din mitropolit, episcopi și Divan .În secolul al XIX-lea, Regulamentele organice (1831-1832) și ulterior reformele bisericești de stat ale lui Alexandru Ioan Cuza au adus modificări structurale  în organizarea asistenței publice din Principatele Române.

 Pr. prof. dr. Ștefan BUCHIUFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Impactul fenomenului secularizării în viața Bisericii și a lumii contemporane

„Cea dintâi și cea mai mare provocare pe care o are de înfruntat Biserica în aceste vremuri este secularizarea vieții personale și a societății, ca și când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, este vorba de o societate care se construiește din ce în ce mai mult fără referință la Dumnezeu, fără referință la valorile religioase. Din acest punct de vedere, cu cât secularizarea se intensifică mai mult, Biserica trebuie să rămână fidelă, credincioasă lui Hristos și să intensifice viața ei spirituală. În polarizarea aceasta, secularizare-sfințenie, noi trebuie să luptăm cât putem să menținem vocația principală a omului și anume aceea de a dezvolta viața în relație cu Dumnezeu. Dacă uităm de Dumnezeu atunci și demnitatea umană sau valoarea umană eternă se pierde” .Citatul cu care am deschis această prelegere aparține Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și el este extrem de elocvent în ceea ce privește gravitatea și amploarea acestui fenomen, cu un impact foarte mare în viața Bisericii și a lumii contemporane. Tocmai de aceea teologia ortodoxă este adânc preocupată să explice cauzele apariției secularizării, să evalueze consecințele acesteia în planul vieții spirituale a credincioșilor și al societății în general, dar și să identifice și să promoveze modalitățile concrete de depășire ale efectelor nefaste ale secularismului. În cele ce urmează vom dezvolta o analiză a acestui fenomen, structurată pe cele trei secțiuni, menționate mai sus.Cauzele apariției secularizării. Din punct de vedere istoric, termenul „secularizare” a fost întrebuințat la început pentru a desemna expropierea terenurilor Bisericii, spre a fi împărțite între diferitele principate germane, prin tratatul de la Westphalia (1648) . Cu același înțeles este folosit termenul și în Principatele Române în anul 1864, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă Legea secularizării averilor mânăstirești. Prin urmare, primul și cel mai vechi sens al termenului „secularizare” este acela prin care se definește trecerea din patrimoniul Bisericii în cel al Statului (al puterii seculare sau lumești) a unor bunuri materiale. Dar sensul a evoluat rapid în direcția exprimării unei separații totale dintre Stat și Biserică, dintre societate și religie, dintre om și Dumnezeu . Sunt două categorii de cauze ale secularizării: teologice și culturale.Cauze teologice ale secularizării.Din punct de vedere istoric se poate discerne o similitudine între evoluția Reformei protestante și evoluția procesului secularizării în Occident: ambele au demarat cu intenții pozitive, de revigorare a vieții creștine, de emancipare de un „totalitarism religios”, datorat unor concepții doctrinare scolastice, foarte puțin creștine, și au ajuns cu necesitate la o și mai slabă formă de manifestare a religiozității și aceasta deoarece mijloacele alese n-au fost deloc cele mai potrivite. În loc să recentreze pe om în Dumnezeu, să-i deschidă orizontul către transcendentul care coboară, aducând o altfel de energie sau lucrare, absolut necesară omului, întrucât nu este creată și îl poate ridica pe acesta în planul supranatural, necreat și veșnic, fără însă a-l despărți de lumea care i-a fost încredințată și pe care trebuie să o ridice odată cu sine însuși spre Dumnezeu, secularizarea, ca și altă dată Reforma, sfârșește prin a-l afunda pe om mai mult în sine însuși, făcându-l prizonier al opțiunilor sale negative, care mai mult îl separă de Dumnezeu și de viața Lui eternă, decât să-l ancoreze în transcendent.  Cauze culturale ale secularizării.Procesul de secularizarea omului și a societății umane în general este determinat, pe lângă unele cauze teologice, menționate anterior, și de numeroase cauze culturale. Există de altfel o anumită continuitate între erorile doctrinare apărute de-a lungul vremii în câmpul teologiei  (de ex. Filioque) și unele curente din cultura modernă și contemporană europeană. Dacă primele favorizează oarecum indirect autonomizarea omului, concretizată în plan spiritual prin slăbirea sentimentului religios și îndepărtarea de Biserică și de credință a omului contemporan, cauzele culturale sunt mult mai directe în a afirma autosuficiența omului și, prin aceasta, înstrăinarea lui de Dumnezeu. Legătura dintre cele două serii de cauze este dată în relația extrem de strânsă dintre religie și cultură.Ceea ce se propune lumii de astăzi din perspectivă ortodoxă este înlocuirea umanismului ateu și orgolios cu divino-umanismul inaugurat de Mântuitorul Iisus Hristos și împărtășit umanității sub forma Bisericii. Fiind remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine a culturii europene, mărturisirea divino-umanismului nu trebuie să rămână exclusiv ascetico-mistică, ci se impune să devină și un imperativ practic social, cultural și istoric. „Divino-umanitatea”, în sensul dogmatic al cuvântului, apare astfel ca un veritabil filtru teologic interpretativ, permițând diagnosticarea tendințelor și realităților oricărei epoci și culturi .Ca o concluzie a celor afirmate anterior, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, omul european s-a aflat și se află situat între două filosofii, între umanismul lumii și divino-umanismul Bisericii creștine. Pentru a supraviețui spiritual și cultural el trebuie să opteze, cât timp nu este prea târziu, pentru divino-umanismul creștin. Pe această bază solidă el poate depăși provocările secularismului, ca și pe cele ale altor curente filosofice și culturale înstrăinate de Dumnezeu, poate crea o cultură prin intermediul căreia spiritualitatea și gândirea creștină să-l înalțe pe om spre transcendent și în același timp să-i dea puterea de a transfigura istoria și societatea umană, așa încât prezența lui Dumnezeu în ea să devină tot mai evidentă .Consecințele secularizării în teologie, în viața Bisericii și în societate. În prezentarea cauzelor teologice și a celor culturale ale fenomenului secularizării am menționat deja unele consecințe sau efecte pe care acest fenomen le-a produs și continuă să le producă în societatea contemporană. Vom încerca în continuare să identificăm și alte efecte, care împreună să înfățișeze impactul secularizării asupra Bisericii și societății românești.În mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, reuniți la Constantinopol în anul 1992, care constituie practic poziția oficială a Bisericii Ortodoxe, sunt enumerate o serie de consecințe nefaste ale secularismului asupra societății contemporane, dintre care semnalăm: „pierderea sensului și a curajului de a trăi, distrugerea simbolisticii tradiționale privitoare la relația dintre bărbat și femeie, dintre tată, mamă și copil…Civilizația producției nelimitate proletarizează lumea a treia, în vreme ce societățile occidentale însele explodează din cauza șomajului și a gherilelor urbane” . Față de această stare de lucruri Ortodoxia înțelege să tragă, în mod responsabil, un semnal de alarmă. Fără a se dramatiza, în document apare un avertisment serios în privința creșterii riscurilor de a compromite însăși supraviețuirea omului, oferindu-se un exemplu foarte concret, confirmat din nefericire în zilele noastre: „Dezvoltările geneticii, unele capabile să aducă imense contribuții la combaterea multor boli, pot și să transforme ființa umană într-un lucru, într-un obiect controlat și dirijat de cei care dețin puterea” . Experiențele foarte recente privind clonarea ființelor, cu posibilitatea extinderii și la ființele umane, ca și alte experimente ale ingineriei genetice la începutul sec. al XXI-lea, sunt foarte elocvente în acest sens.Un alt efect al secularismului în planul religiei are ca substrat axioma iluministă: fiecare ființă umană  există în calitate de individ emancipat și autonom. Acest principiu a influențat creștinismul apusean sub forma individualismului, care s-a generalizat în mod special în protestantism. Această influență are și un aspect mai general: chiar dacă rămânea în Biserică, fiecare persoană, independentă și liberă, putea de acum înainte să ia propria sa decizie în materie de credință . Cu alte cuvinte, știința, despre care s-a crezut la un moment dat în istorie că este infailibilă, l-a determinat pe omul modern să se considere el însuși infailibil, inclusiv în domeniul credinței. Pe această bază, unii au considerat că pot lua din Biblie sau din Biserică doar ceea ce doresc și simt că li se potrivește, restul fiind fără valoare pentru ei. Nimic mai eronat și mai dăunător pentru religie în general și pentru credință și spiritualitate în special. Relativismul doctrinar atrage după sine laxismul moral, lipsa de responsabilitate pentru aproapele, pentru Biserică, pentru societate. Omul, chiar dacă încearcă să rămână credincios, nu vrea decât să primească, fără să ofere nimic în schimb, fără să se angajeze prin efort ascetic și moral la „prefacerea” propriei ființe, dar și a societății după modelul și din puterea lui Dumnezeu. Credința sa, devenită nelucrătoare prin fapte, nu mai este ancorată în Revelația dumnezeiască, nici verificată, cultivată și consolidată în Biserică și deci nu-l mai poate pune efectiv în relație directă și mântuitoare cu Dumnezeu. Teologia „credincioșilor fără Biserică” se transformă pe nesimțite într-o ideologie, asemănătoare tuturor ideologiilor, chiar dacă păstrează o aparență religioasă. Ea devine arbitrară, autoritară, intolerantă, exclusivistă. Nu servește decât drept paravan pentru prozelitism și sectarism, pentru dezbinare și orgoliu neînfrânt. Este cea mai bună dovadă că secularismul s-a insinuat total în miezul creștinismului .Modalități de depășire a efectelor secularizăriiPentru ca teologia să surmonteze provocarea și consecințele secularismului, ea trebuie în primul rând să rămână fidelă față de Revelație și să constituie, după expresia Părintelui Dumitru Stăniloae, o slujire a Bisericii, având deci un caracter comunitar sau sobornicesc. Influențele filosofice, sociologice și în general culturale, nu trebuie să-i afecteze în niciun fel conținutul doctrinar și exprimarea liturgic-sacramentală, biblică și patristică deopotrivă. „Față de curentele filosofice, mai vechi și mai noi, teologia ortodoxă afirmă prezența lui Dumnezeu în imanența creației și a istoriei prin lucrările sau energiile Sale necreate, scoțând în evidență concomitent transcendența absolută a lui Dumnezeu în raport cu creația Sa. În primul caz, lumea materială dobândește o semnificație spirituală, fiindcă omul descoperă în creație nu numai materia, ci și capacitatea de a o transfigura în Hristos; în al doilea caz, fiindcă omul dobândește caracter de persoană, ca unul ce a fost creat după chipul Ziditorului său, care este Dumnezeu personal, Treime și comuniune de iubire” .Pentru Ortodoxie, spiritualitatea, adică trăirea în Hristos și în Duhul Sfânt, în comuniune neîntreruptă cu semenii, uniți organic și sacramental în Biserică, a fost din totdeauna scopul teologiei și al teologhisirii sale sobornicești. Răsăritul ortodox a înțeles și a susținut că rostul spiritualității creștine este cel de a elibera omul de sub dominația plăcerilor sensibile, care îl dizolvă din punct de vedere spiritual, pentru a-l înălța spre spre asemănarea cu Dumnezeu, ca sinteză a valorilor de bine, adevăr, frumos și sfințenie. Pentru atingerea acestui scop spiritualitatea ortodoxă se folosește de puterea Duhului Sfânt, care coboară la Cincizecime, momentul întemeierii Bisericii, în inima și mintea tuturor credincioșilor, spre renașterea lor spirituală . Sfânta Treime, așa cum este înțeleasă și experiată în Ortodoxie, este cheia de boltă  atât a teologiei, cât și a spiritualității. După modelul și din puterea Ei, înțelegem că nu putem iubi pe aproapele dacă nu ne purificăm pentru Dumnezeu de egoism și nu putem sluji lui Dumnezeu, dacă nu slujim pe aproapele. Contemplația și acțiunea sunt valori complementare iar nu opuse sau antagonice. De aceea spiritualitatea se reconciliază deplin cu responsabilitatea în Ortodoxie, întrucât doar aici ea se întemeiază pe mișcarea descendentă continuă a Sfintei Treimi în viața Bisericii și a lumii. Dacă dimpotrivă, teologia și spiritualitatea propun doar o mișcare ascendentă solitară a credinciosului, fără ca acesta să beneficieze de un ajutor divin real și continuu și fără să se ajungă la transfigurarea acestuia, nu se va ajunge la o asumare a responsabilității față de semeni din motive teologice și duhovnicești, ci dintr-o motivație ce ține mai mult de o etică socială.Mesajul Bisericii Ortodoxe adresat lumii, oamenilor și societăților umane de astăzi este mesajul iubirii Preasfintei Treimi, care se împărtășește prin Mântuitorul Iisus Hristos și prin Duhul Sfânt, Duhul comuniunii. Mai mult ca niciodată lumea are nevoie de valorile spirituale autentic creștine: iertare, dreptate, iubire, milă, pe care Biserica este chemată să le afirme, să le susțină și să le promoveze. „Așa a procedat Sf. Apostol Pavel ca să învingă secularismul lumii vechi, astfel a procedat Biserica răsăriteană în secolul al XIV-lea, în vremea Sf. Grigorie Palama, ca să învingă raționalismul medieval, care a secularizat Europa, astfel trebuie să procedăm și noi astăzi, pentru ca lumea să se întoarcă la Hristos” .  Prin afirmația de mai sus am ajuns de fapt la problema misiunii Bisericii Ortodoxe într-o lume secularizată. Ne vom referi în continuare la obiectivele misionare, care stau în fața Bisericii noastre. Cu certitudine cel mai presant aspect al misiunii Bisericii constă în catehizarea credincioșilor. În ciuda propagandei atee, a secularizării forțate a societății românești, poporul român a rămas în marea lui majoritate un popor credincios. Însă cu tot angajamentul lor explicit în favoarea Bisericii, majoritatea credincioșilor ortodocși nu dețin o instrucție religioasă corespunzătoare. Depășirea acestei deficiențe se poate realiza prin predarea religiei în școală de către profesori competenți, ajutați de manuale de înaltă ținută și de calitate, cât și prin lucrarea de catehizare, ce trebuie să se desfășoare în mod susținut în parohii .Un alt aspect, extrem de important, îl constituie participarea cu regularitate a credincioșilor la săvârșirea sfintelor slujbe. Datorită slabei catehizări, a slăbirii conștiinței eclesiale, foarte mulți credincioși se adresează Bisericii doar atunci când le dictează interesele lor personale. Tot astfel, chiar și atunci când participă la cult, ei nu caută să stabilească o relație de comuniune unii cu alții, în special în mediu urban. Teologii recunosc faptul că în ultimele decenii nu s-a acordat importanța cuvenită preoției universale a credincioșilor, așa cum este ea înțeleasă în Ortodoxie. Fără să devină clericalistă, Biserica noastră a neglijat uneori implicarea laicilor în acțiuni folositoare pentru viața și misiunea Bisericii . Atunci când însă a știut să mobilizeze energiile credincioșilor mireni rezultatele au fost foarte benefice. Cel mai recent exemplu îl reprezintă implicarea credincioșilor laici în susținerea orei de religie, fapt ce a facilitat consolidarea orei de religie în învățământul românesc, cu toată opoziția unor grupuri minuscule de reprezentanți ai societății civile.Reînnoirea spirituală și morală a societății românești, în mijlocul căreia își desfășoară lucrarea pastoral-misionară Biserica noastră Ortodoxă, este în dependență directă de reînnoirea duhovnicească a vieții din parohii și din mânăstiri și de lucrarea misionară desfășurată în cadrul acestora. Aceasta este soluția pe care Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, o propune clericilor din parohii și viețuitorilor din mânăstiri: „Secularizarea contemporană indusă sau impusă, care afectează deopotrivă spațiul public și modul de viață individual european, poate fi contracarată dacă misiunea parohiei și a mânăstirii va avea în centru o viață duhovnicească profundă și o acțiune pastorală și socială ancorată în realitățile complexe ale timpului în care trăim. Pentru aceasta este necesar ca întreg clerul ortodox și toți credincioșii mireni să cultive o conștiință misionară profundă și să facă eforturi constante pentru a răspunde în mod înțelept și eficient provocărilor și problemelor noi, care apar în societatea românească, dar mai ales celor care survin la nivel local, în comunitatea parohială și în comunitatea monahală.(…) Trebuie cultivate mai mult conștiința misionară și responsabilitatea eclesială a laicatului ortodox, astfel încât mirenii ortodocși să nu fie doar credincioși de duminică sau sărbători, ci și mărturisitori permanenți ai valorilor credinței creștine în familie, la locul de muncă și în societate” . Bisericii Ortodoxe îi revine și responsabilitatea de revigora teologia, atât prin creșterea calitativă, prin ancorarea ei permanentă în spiritualitatea biblică, patristică și filocalică, cât și prin deschiderea ei față de cultură și știință. Potrivit tradiției răsăritene, statornicită de Părinții Bisericii, trebuie să adoptăm o atitudine selectivă față de cultură, inclusiv cea occidentală, în sensul de a prelua ceea ce este pozitiv și de a respinge aspectele negative. „Societatea europeană de astăzi, afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, adesea mai mult indiferentă decât necredincioasă, are nevoie de Biserică, întrucât are nevoie de vindecare și de comuniune spirituală. Are nevoie de vindecare tocmai pentru că identifică libertatea persoanei cu individualismul egoist și cu posesia lucrurilor limitate și trecătoare; or, viața omenească nu se poate construi temeinic și constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu și de vocația cerească sau transcendentă a persoanei umane. Fără perspectivă spirituală sau metafizică, viața umană se reduce repede la „matematică” și anume, număr de indivizi robotizați și cantități de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar trăind într-o lume închisă în sine, autosuficientă” . Pentru depășirea consecințelor secularismului modern și contemporan, Preafericirea Sa lansează un apel, care se adresează deopotrivă clericilor și credincioșilor Bisericii noastre: „Trebuie să redescoperim acum umanismul sfinților. Nu este suficient să ai idei frumoase; avem nevoie și de forța spirituală de a trăi ca ființe create după chipul lui Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu nu trebuie marginalizată. Aceasta trebuie să devină centrul vieții particulare și sociale. Întreaga viață umană este chemată să se hrănească cu prezența și iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respirație a sufletului și printr-o viziune divino-umană a umanității și a creației” .Concluzie. În fața provocărilor secularizante ale lumii contemporane Biserica Ortodoxă nu trebuie să piardă din vedere faptul că lumea contemporană, tot mai tehnicizată, robotizată și frustrantă are mai mult ca oricând nevoie de spiritualitate, de comuniune și de sfințenie, care își au izvorul și puterea din Sfânta Treime și în relația dinamică dintre Hristos Domnul, prezent și lucrător prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine, și om, lume și cosmos. Atât timp cât omul credincios rămâne statornic întemeiat pe această relație dată în harul dumnezeiesc, este ferit de a deveni străin de semenul său și de sine însuși și poate înainta în progresul material și spiritual, spre orizontul totdeauna deschis al transfigurării și îndumnezeirii sale .

 Pr. prof. dr. Marian VÎLCIUFacultatea de Teologie Ortodoxă și Științele EducațieiUniversitatea Valahia din Târgoviște

Taina mărturisirii – mijloc de înnoire și sfințire a credincioșilor,de îndrumare duhovnicească  și pastorație individuală

Sfintele Taine reprezintă o categorie aparte a slujbelor bisericeşti, care alcătuiesc cultul divin public al Bisericii Ortodoxe şi care au o importanţă covârşitoare pentru viaţa credincioşilor. Definite drept slujbe bisericeşti prin mijlocirea cărora se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu, prin anumite semne văzute, în cele mai importante momente şi împrejurări ale vieţii omului, Sfintele Taine au drept scop sfinţirea şi mântuirea celor ce le primesc, iar din punct de vedere eclesiologic ele sunt mijloace prin care Mântuitorul Hristos, Adevăratul lor Săvârşitor, uneşte cu Sine şi cu Biserica pe toţi cei ce cred în El. În ceea ce priveşte Spovedania, Mântuitorul a instituit-o după învierea Sa din morţi, când arătându-Se Apostolilor le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Puterea de a lega şi dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, aşa cum putem constata în Sfânta Evanghelie (Luca 5, 20 şi 24), dar El a dat această putere şi apostolilor (Ioan 20, 21-23) şi prin aceştia, episcopilor şi preoţilor. Taina Spovedaniei este aşadar taina prin care „credinciosul dobândeşte iertarea păcatelor săvârşite după botez şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica” . Este important de precizat că Taina Spovedaniei sau Mărturisirea presupune nu numai arătarea şi expunerea păcatelor înaintea duhovnicului, ci şi conştientizarea stării de păcătoşenie şi manifestarea dorinţei sincere de îndreptare, care să restabilească şi să reînnoiască comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Acesta este sensul creştin al Spovedaniei „o neîncetată înnoire a omului” , Taina iertării păcatelor şi împăcării” . În egală măsură Sfinţii Părinţi vorbesc despre Spovedanie ca despre o Taină a renaşterii spirituale a omului. Despre acest mare dar al duhovniciei, semn al dragostei nemărginite a lui Dumnezeu faţă de oameni, care îl arată pe preot în toată plenitudinea slujirii şi lucrării sale Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte: „Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor:«Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer»(Matei 18, 18). Au şi stăpânii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească?…Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?… Văd, însă, că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti” . Spovedania ca „al doilea botez”.Dacă Botezul este taina prin care ne naştem din nou la o viaţă nouă, în Hristos, iertându-ni-se păcatul strămoşesc şi celelalte păcate de până la Botez, dacă cel ce se botează este adult, celelalte păcate pe care credinciosul le săvârşeşte după primirea Botezului se iartă de către Dumnezeu prin Taina Mărturisirii, de aceea Spovedania este considerată Taină care renaşte sau Taină care înnoieşte: „Pocăinţa s-a dat oamenilor ca har după har. Căci pocăinţa este o a doua naştere din nou din Dumnezeu” ; „Când va părăsi omul păcatele sale şi se va întoarce la Dumnezeu, pocăinţa sa îl va naşte a doua oară şi-l va face om nou” .           Înţeleasă astfel, Spovedania ne apare ca Taină necesară vieţii duhovniceşti. În acest sens Mărturisirea este observată ca taină a dobândirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti: „Căci precum cei bolnavi au nevoie de tăieri şi de arderi pentru sănătatea pe care au pierdut-o, aşa avem nevoie şi noi de încercări şi de ostenelile pocăinţei şi de frica morţii şi a muncilor, ca să ne redobândim vechea sănătate a sufletului şi să lepădăm boala pe care necuminţenia ne-a pricinuit-o” . Şi nu în ultimul rând, un alt aspect pe care îl cunoaşte Taina Mărturisirii este acela de mijloc de progres spiritual, de creştere duhovnicească. În spiritualitatea ortodoxă păcatul este considerat ca fiind cel care afectează legătura omului cu Dumnezeu şi cu semenii, devenind astfel obstacol în calea credinciosului în drumul său către mântuire. Păcatul trebuie să fie mărturisit în faţa preotului duhovnic cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos şi cu nădejdea în îndurarea şi iertarea Lui. Aceeaşi însemnătate o are şi dorinţa hotărâtă de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viaţa de dinainte de Spovedanie şi cea nouă, care începe îndată după primirea iertării păcatelor, hotărându-ne că vom duce de acum înainte o viaţă nouă, viaţă în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8).            Săvârşitorii Spovedaniei sunt arhiereii şi preoţii duhovnici. Trebuie spus că nu orice preot poate spovedi, ci doar acela care a primit hirotesia în duhovnic.În ceea ce priveşte calitatea de duhovnic aceasta se dobândeşte în urma primirii de către cel deja hirotonit a unei hirotesii, adică o slujbă de binecuvântare prin care acesta este îndreptăţit să săvârşească Taina Spovedaniei, dobândind dreptul de a exercita ceea ce potenţial a primit prin Hirotonie, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele. Monahii care nu sunt hirotoniţi preoţi nu pot săvârşi Taina Spovedaniei, deoarece neavând harul preoţiei nu pot da iertarea păcatelor . Biserica recomandă ca fiecare credincios să aibă duhovnicul său care să nu fie schimbat decât pentru cazuri deosebite  (trecerea la Domnul a duhovnicului, mutarea într-o altă localitate, etc.) deoarece preotul este ca un doctor, un doctor sufletesc al credincioşilor. În ceea ce priveşte primitorii Tainei Mărturisirii menţionăm faptul că aceştia sunt toţii creştinii ortodocşi, care au conştiinţa împovărată de păcate şi care doresc să îşi îndrepte şi să îşi schimbe viaţa. Un alt aspect legat de Taina Spovedaniei este referitor la timpul mărturisirii. Trebuie să spunem de la început că, în principiu, spovedania nu este legată de termene fixe din cursul anului bisericesc, credincioşii putând merge la duhovnic pentru spovedanie ori de câte ori şi oricând simt nevoia de a-şi uşura cugetul de povara păcatelor şi a primi mângâiere şi dezlegare din partea duhovnicului. Aşadar este vorba de aşa numitul criteriu al necesităţii individuale. Însă, având în vedere faptul că nu toţi credincioşii au conştiinţa datoriei şi sentimentul necesităţii în ceea ce priveşte Spovedania, Biserica rânduieşte prin a patra poruncă bisericească ca mărturisirea păcatelor să se facă de patru ori pe an, în cele patru posturi, al Crăciunului, al Paştilor, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii Domnului, iar dacă nu este cu putinţă, măcar în postul Paştilor . Fără îndoială că această poruncă este valabilă şi ar fi foarte bine dacă toţi credincioşii s-ar spovedi în cele patru posturi de peste an sau cel puţin în postul Paştilor potrivit poruncii bisericești amintite, însă nu trebuie înţeles că porunca ne obligă să ne spovedim doar atunci, ci dimpotrivă, oferă libertatea ca fiecare credincios să se spovedească ori de câte ori simte nevoia. Dacă un credincios are nevoia de spovedanie, nu trebuie să aştepte perioada de post pentru a se spovedi, ci el trebuie, are libertatea, de a alerga la duhovnic deîndată, pentru a primi iertare şi a afla liniştea sufletească ce se dobândeşte în urma mărturisirii păcatelor.La aceasta se adaugă obiceiul ca Spovedania să se săvârşească doar în vederea primirii Sfintei Euharistii. Acest obicei nu este greşit, având în vedere că astfel se subliniază o strânsă legătură între starea de curăţenie sufletească şi morală care se dobândeşte prin Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Cu toate acestea trebuie spus că Spovedania şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos sunt lucrări de sine stătătoare, Spovedania putând fi săvârşită singură, pentru ceea ce reprezintă ea ca Taină şi nu numai ca un ritual pregătitor pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, cum este înţeleasă de către unii credincioşi .Cu privire la locul săvârşirii, Spovedania se săvârşeşte de regulă în Biserică în faţa unei icoane a Mântuitorului Hristos pentru ca cel ce se mărturiseşte să aibă convingerea că se află înaintea lui Dumnezeu. În cazul bolnavilor şi al bătrânilor, Spovedania se poate săvârşi şi în case particulare. Ceea ce trebuie avut în vedere atunci când se săvârşeşte Spovedania este cadrul şi condiţiile de loc şi timp care să asigure sinceritatea spovedaniei şi secretul acesteia, tocmai pentru ca mărturisirea să poată fi făcută în voie şi fără grabă.În ceea ce priveşte momentele distincte ale spovedaniei precizăm că acestea sunt patru:- părerea de rău pentru păcatele săvârşite;- mărturisirea păcatelor către duhovnic;- dezlegarea rostită de duhovnic sau iertarea păcatelor pe care o dă Însuşi Mântuitorul Hristos prin duhovnic;- îndeplinirea canonului de pocăinţă stabilit şi recomandat de către preotul duhovnic  .          Primul dintre ele este de ordin psihologic şi este o manifestare firească a credinciosului care îşi face o sinceră cercetare a cugetului. Această stare a pocăinţei, a părerii de rău pentru păcatele săvârşite, se manifestă de regulă şi în timpul mărturisirii propriu-zise şi este considerată condiţie a iertării păcatelor după cum ne ilustrează parabola Fiului risipitor (Luca 15, 11-32) sau a Vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). Căinţa şi părerea de rău pentru păcatele săvârşite nu trebuie să rămână la stadiul de stare lăuntrică sau stare recunoscută şi afirmată verbal, ci însoţită de hotărârea de a nu mai greşi, trebuie să se concretizeze prin fapte şi atitudini, care sunt contrare păcatelor şi slăbiciunilor. Cât priveşte dezlegarea rostită de duhovnic, în vechime, aceasta se dădea doar după ce penitentul îşi îndeplinea canonul recomandat. În practică însă, dezlegarea se dă îndată după mărturisirea păcatelor, rămânând ca epitimia să fie îndeplinită în timp, înainte de primirea Tainei Împărtăşaniei sau chiar după aceea . Trebuie menţionat faptul că dezlegarea nu poate fi acordată credinciosului în cazul în care acesta mărturiseşte că nu va renunţa la viaţa sa păcătoasă, nu manifestă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi nici dorinţa îndreptării. De asemenea, dezlegarea nu se acordă imediat după mărturisirea păcatelor nici în cazul unor păcate grave ca apostazia, erezia, adulterul, uciderea etc., Biserica stabilind o perioadă în care penitentul să îşi manifeste părerea de rău pentru păcatele săvârşite, să dea semne vizibile de îndreptare şi că a părăsit păcatul mărturisit, îndeplinindu-şi canonul sau epitimia recomandată de duhovnic. Un moment foarte important din rânduiala Spovedaniei este stabilirea canonului sau a epitimiei. Uneori acest moment este trecut cu vederea şi unii duhovnici nu mai stabilesc canon credincioşilor care se spovedesc. Considerăm că o astfel de practică nu este corectă, iar un credincios care nu se face vinovat de păcate grave trebuie să primească canon sau cel puţin sfaturi şi recomandări menite să-l determine pe credinciosul respectiv să îşi îmbunătăţească condiţia morală. Canonul nu trebuie considerat drept o pedeapsă pentru păcatele săvârşite şi mărturisite, ci un mijloc de îndreptare, o „normă sau dreptar, după care omul are să-şi reorganizeze viaţa, ca s-o conducă spre idealul omului adevărat, voit de Dumnezeu” . Altfel spus, canonul trebuie înţeles ca un tratament, ca un mijloc cu caracter tămăduitor, vindecător, ce se administrează celui care este bolnav sufleteşte: „orice canon pe care preotul duhovnic îl rânduieşte în scaunul Sfintei Mărturisiri are scopul de a menţine în stare de libertate pe cel ce s-a eliberat de păcat prin mărturisire şi de a orienta creator tot potenţialul lui psiho-fizic” . Principiul de care trebuie să ţină cont duhovnicul atunci când stabileşte epitimia este acela de a avea în vedere nu păcatul ca atare, ci pe păcătos. În ceea ce priveşte Mărturisirea propriu-zisă, aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii absolut necesare pentru a putea vorbi de o Spovedanie bine făcută, cu foloase pentru viaţa duhovnicească a credinciosului:- Să fie benevolă, adică să fie făcută din proprie iniţiativă, iar nu silită sau din constrângere;- Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie, fără să fie ascuns nici un păcat, indiferent de motiv;- Să fie sinceră şi obiectivă, adică să prezinte păcatele aşa cum au fost săvârşite fără să diminueze gravitatea lor;- Să fie făcută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, deci cu adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite însoţită de dorinţa sinceră şi hotărârea fermă de a nu mai săvârşi păcatele mărturisite şi nici alte păcate .Spovedania trebuie să fie înţeleasă ca Taină a renaşterii spirituale, fără alt scop decât acela de iertare a păcatelor şi de înnoire a vieţii. Pentru îndeplinirea acestui scop este necesar ca cel ce doreşte să se spovedească, să se pregătească pentru Spovedanie prin rugăciune, citind rugăciunile de dinainte de Taina Spovedaniei şi, de se va putea, prin post. De asemenea, este obligatoriu ca înainte de Spovedanie, credinciosul să îşi facă o sinceră şi foarte serioasă cercetare a cugetului, căutând să observe păcatele, greşelile şi faptele amendate de morala creştină, pe care să le mărturisească şi să le discute cu preotul său duhovnic. Pentru o cât mai bună cercetare a cugetului, credinciosul poate să folosească cărţile de rugăciuni care cuprind anumite îndrumări, sfaturi şi recomandări în legătură cu Taina Spovedaniei. Duhovnicul, ca săvârşitor al Spovedaniei, trebuie să ducă o viață virtuoasă, deoarece este un om al Duhului, un om în care lucrează Duhul lui Dumnezeu, Care va lucra şi asupra celorlalţi în măsura în care El este viu şi lucrător în viaţa duhovnicului. Calitatea de duhovnic nu este un drept al preotului, ci este dar de la Dumnezeu, care trebuie susţinut de râvnă pentru slujirea preoţească în general, preocupare pentru dobândirea priceperii pentru duhovnicie şi pentru „modelarea propriei persoane în lumina poruncilor lui Dumnezeu, care sunt sfinte şi sfinţitoare” .În scaunul de Spovedanie, duhovnicul trebuie să ştie să asculte. De aceea, Spovedania nu trebuie să se rezume la câteva întrebări de rutină, care să vizeze starea morală a credinciosului, ci trebuie să fie o convorbire temeinică şi serioasă.Având în vedere faptul că Spovedania este un act liber, un dialog între credincios şi duhovnic, ce începe cu mărturisirea păcatelor de către penitent, duhovnicul trebuie să deţină meşteşugul întrebării, meşteşug pe care să îl folosească pentru a-l ajuta pe penitent să facă o Spovedanie cât mai folositoare. Duhovnicul, în scaunul de Spovedanie trebuie să aibă răbdare, să nu facă o mărturisire grăbită, ci să caute să lămurească şi să clarifice problemele, care apasă sufleteşte pe credincios. Pe de altă parte, duhovnicul, plecând de la mărturisirea făcută de penitent, trebuie să folosească acest prilej pentru a-i face cunoscută învăţătura Bisericii, Spovedania fiind un fundamental mijloc de pastoraţie individuală, duhovnicul adresându-se fiecărui credincios în parte, căutând să răspundă nevoilor lui sufleteşti. Având în vedere seriozitatea săvârşirii Tainei Spovedaniei, duhovnicul  trebuie să fie un foarte bun cunoscător al rânduielilor şi canoanelor bisericeşti pentru a putea aprecia şi cântării cum se cuvine mărturisirea făcută de penitent, oferindu-i acestuia „medicamentul” cel mai potrivit care să-l ajute în vederea dobândirii sănătăţii sufleteşti.              Spovedania fiind un moment de suflet în care credinciosul îşi dezvălui tainele sufletului său, se cuvine ca duhovnicul, de îndată ce penitentul a plecat, să uite mărturisirea făcută, să nu îşi schimbe atitudinea faţă de cel ca s-a mărturisit, ci să se poarte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Va căuta să păstreze nu imaginea celui ce a păcătuit, ci a celui ce s-a mărturisit şi s-a îndreptat. Şi nu în ultimul rând, duhovnicul are obligaţia să păstreze secretul Spovedaniei. Astfel, duhovnicul care încalcă această obligaţie va fi sancţionat potrivit canoanelor bisericeşti. Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române consideră nerespectarea acestei obligaţii drept delict, care se pedepseşte cu depunerea din treaptă . Înţeleasă astfel, Sfânta Taină a Spovedaniei este cu adevărat taina „naşterii din nou”, un „al doilea botez”, taina prin care cel ce o primeşte îşi înnoieşte viaţa pregătindu-se pentru împărăţia lui Dumnezeu.

 Arhid. prof. univ. dr. George GRIGORIȚĂFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Rolul mirenilor în viața Bisericii în general și importanța organismelor administrativ-parohiale în misiunea actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

Biserica este comuniunea persoanelor unite între ele prin aceeași credință în Iisus Hristos, prin aceeași nădejde a mântuirii și prin aceeași legătură a desăvârșirii care este dragostea creștină. Aceste persoane sunt membrii Bisericii și, în prezent, din punct de vedere structural, se împart în 3 categorii sau stări bisericești, și anume: laicii, clericii și monahii. Primele două stări se deosebesc prin starea lor harică. Cea de-a treia stare, cea monahală, nu se deosebește de primele două prin vreo stare harică deosebită, ci ea se deosebește esențial printr-o stare morală aparte de a celorlalte două stări, caracterizată prin faptul că cei care o îmbrățișează își propun să viețuiască la un nivel duhovnicesc mai elevat, prin observarea celor trei sfaturi evanghelice: al ascultării, al sărăciei și al castității. În limba română, pentru a-i identifica pe credincioșii creștini, care nu sunt hirotoniți și nici nu au intrat în monahism, sunt folosiți alternativ doi termeni, cel de laici și cel de mireni. Cuvântul laic provine din latinescul laicus, o transliterare a adjectivului grecesc λαϊκός, care provine din substantivul λαός, care înseamnă popor. Termenul de mirean este de origine slavă, provenind din cuvântul мир, care înseamnă lume. Recent, unii autori, însă, susțin că termenul de mirean ar avea o etimologie grecească, provenind din substantivul μύρον. Justificarea principală pentru susținerea acestei noi etimologii este bazată pe faptul că, pentru a deveni membri ai Bisericii, persoanele trebuie să fie botezate și mirunse, precum și pe faptul că mirul (uleiul sfințit) este folosit în cult pentru ungerea credincioșilor după săvârșirea slujbelor sau în alte împrejurări.  Prin ambii termeni, laici și mireni, limbajul teologic românesc definește totalitatea credincioșilor creștini, bărbați și femei, membri ai Bisericii, care nu au fost hirotoniți și nici nu au îmbrățișat monahismul. Părintele profesor Liviu Stan (1910-1973), pornind de la afirmația Sfântului Ciprian al Cartaginei († 258), care spune că „acolo unde este episcopul este și biserica”, a explicitat-o, precizând că „episcopul, și, în genere, episcopatul și clerul întreg, nu are niciun sens fără credincioși; independent de aceștia, el nu-și justifică existența, care, numai pentru a exista, nu este necesară” . Mirenii și clericii constituie, deci, cele două elemente constitutive fundamentale ale Bisericii, fără de care aceasta nu poate exista . Ulterior, începând cu secolul al IV-lea, acestora două li s-a adăugat și starea monahală ca element constitutiv al Bisericii . Așadar, laicii sau mirenii sunt credincioșii creștini care nu fac parte din starea clericală și nici din cea monahală. Fiind unul dintre elementele constitutive fundamentale ale Bisericii, este evident că laicii au un rol important în viața eclezială, având responsabilități și drepturi specifice, identificate în general în scrierile neo-testamentare (I Cor. 3, 9, 16-17). Prin botez, credincioșii creștini devin „preoție împărătească și neam sfânt” (I Petru 2, 9) și au, astfel, posibilitatea de a participa la întreita slujire din Biserică: învățătorească, sfințitoare și pastorală. Participarea mirenilor la slujirea pastorală din Biserică este pentru toate cele trei aspecte ale acestei slujiri, și anume în activitatea deliberativă, în cea executivă și în cea de judecată bisericească.Mirenii, reprezentanți în organisme bisericeștiDin punct de vedere practic, laicii pot participa la slujirea din Biserică la toate nivelurile de organizare ecleziastică (local, regional, național), însă activitatea principală o desfășoară în parohia din care fac parte. În Biserica Ortodoxă Română, potrivit Statutului său de organizare și regulamentelor subsecvente, mirenilor li s-a oferit posibilitatea de a avea responsabilități precise atât în cadrul parohiei, cât și ca reprezentanți ai parohiei lor în organismele bisericești. Astfel, mirenii, pe baza apartenenței lor la o parohie, pot fi aleși sau numiți în comisii bisericești și organisme parohiale, eparhiale și centrale, în cadrul cărora primesc responsabilități specifice. În Biserica Ortodoxă Română, potrivit prevederilor statutare, mirenii pot fi aleși ca membri în Adunarea eparhială , precum și ca membri în Adunarea Națională Bisericească . Pentru activitate potrivnică Bisericii, mandatele acestora se revocă de către respectivele organisme bisericești, la propunerea Chiriarhului, respectiv a Patriarhului României.Pe baza apartenenței lor la o parohie, mirenii pot fi numiți de autoritatea bisericească și în organismele executive și administrative ale Bisericii. La nivel central, mirenii pot fi aleși în Consiliul Național Bisericesc  și pot primi diferite responsabilități în cadrul Cancelariei Sfântului Sinod  sau Administrației Patriarhale . În cazul în care sunt numiți consilieri patriarhali, respectivii mireni sunt membri ai Permanenței Consiliului Național Bisericesc . La nivel local, mirenii pot fi aleși în Consiliul eparhial  și pot primi diferite responsabilități în cadrul Cancelariei eparhiale  sau Administrației eparhiale . În cazul în care sunt numiți consilieri eparhiali, respectivii mireni sunt membri ai Permanenței Consiliului eparhial .  Așadar, în cadrul organismelor bisericești, locale și centrale, mirenii pot avea diferite responsabilități ecleziale, în cadrul cărora, în mod conștient și conlucrare cu clericii, se comportă și acționează în consens, solidaritate și conlucrare.  În ceea ce privește activitatea judecătorească, care este organizată de Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, trebuie menționat faptul că, în Consistoriile protopopești, este numit un membru și din rândul cântăreților din protopopiat. Când sunt, însă, examinate cazuri în care sunt implicați clerici, membrul mirean (cântărețul) nu participă la sentința de judecată.  În această calitate, membrul mirean este implicat în următoarele activități ale Consistoriului protopopesc: aplanarea și, eventual, judecarea neînțelegerilor ivite în rândul personalului bisericesc neclerical; aplanarea și, eventual, judecarea neînțelegerilor dintre parohieni și personalul bisericesc neclerical; judecarea în primă instanță a personalului neclerical din protopopiat pentru abateri disciplinare.Totodată, trebuie menționat și faptul că prevederile Regulamentului autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române se aplică mirenilor de la unitățile bisericești și din administrația bisericească din România și din afara granițelor țării. Astfel, este evidențiată responsabilitatea eclezială a mirenilor implicați activ în viața Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, mirenii pot fi membri în asociații și fundații, care funcționează cu binecuvântarea (acordul scris) al Chiriarhului respectivei eparhii sau al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, având responsabilitatea de a implica activ în conlucrarea eficientă între respectivele organizații și instituțiile bisericești, în vederea intensificării coresponsabilității în păstrarea, apărarea și promovarea credinței creștin ortodoxe, a valorilor spirituale, morale și culturale în societate. În acest sens, potrivit prevederilor statutare, parohiile pot colabora cu asociaţii şi fundaţii bisericeşti constituite cu aprobarea Sfântului Sinod sau cu binecuvântarea (aprobarea scrisă a) Chiriarhului, sau cu filiale ale acestora. La rândul lor, însă, respectivele asociații și fundații au obligaţia de a prezenta Centrului eparhial, respectiv Cancelariei Sfântului Sinod, de două ori pe an (primăvara şi toamna), rapoarte privind activitatea desfăşurată şi, o dată pe an, raportul privind situaţia financiară. Responsabilitățile mirenilor în parohieÎn Biserica Ortodoxă Română, „parohia este comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată Centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective”. În situația în care o comunitatea de credincioși creștin ortodocși nu poate susţine cu mijloace proprii o parohie, „prin hotărâre a Permanenței Consiliului eparhial, se poate alătura la o comunitate vecină, împreună cu care formează parohia. În acest caz, comunitatea care se alătură poartă denumirea de filie, iar membrii săi au aceleași drepturi și îndatoriri față de parohie ca și cei din comunitatea la care se alătură”.În parohia din care fac parte, „credincioşii au următoarele drepturi: de a beneficia de asistență religioasă, de a alege şi a fi aleşi în organismele parohiale și de a beneficia de ajutor filantropic, după posibilităţi”. Totodată, în parohie, „credincioșii au şi următoarele îndatoriri: de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe, de a viețui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, de a participa la sfintele slujbe, de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, de a împlini faptele milei creştine, precum și de a întreţine şi a ajuta Biserica şi pe slujitorii ei”. Așadar, în Biserica Ortodoxă Română, mirenilor li se oferă un rol important în viața parohiei din care fac parte, având posibilitatea de a fi implicați activ în activitățile și administrația parohială. În primul rând, credincioșii creștin-ortodocși au dreptul de a alege membrii organismelor parohiale și de a fi aleși ca membri ai acestora. În Biserica Ortodoxă Română, organismele parohiale prevăzute statutar sunt: Adunarea parohială, ca organism deliberativ al parohiei, Consiliul parohial, ca organism executiv al Adunării parohiale, și Comitetul parohial, ca organism de inițiativă voluntară. a. Mirenii în Adunarea parohialăPotrivit prevederilor statutare, „Adunarea parohială este compusă din credincioşii majori ai parohiei, bărbaţi şi femei, care mărturisesc prin credinţa, faptele şi ţinuta lor morală, ataşamentul faţă de Biserica Ortodoxă, de învăţătura ei de credinţă şi de instituţiile ei”. Președintele unei Adunării parohiale este preotul paroh al respectivei parohii, iar, dacă acesta este absent sau suspendat din funcţie, președinte este un preot delegat de protopop dintre slujitorii parohiei sau de la o altă parohie învecinată. În situația în care, la o Adunare parohială, ia parte protopopul sau un preot delegat de către Chiriarh, atunci respectivul cleric prezidează ședința Adunării parohiale. O primă observație este că Adunarea parohială, deși este întotdeauna prezidată de un cleric, este un organism bisericesc alcătuit în majoritate din mireni, bărbați și femei, care din proprie inițiativă se înscriu ca membri ai unei parohii.  La convocarea președintelui său, Adunarea parohială se întrunește în ședință ordinară o dată pe an, și anume în primul trimestru al anului civil, iar în ședințe extraordinare, ori de câte ori este nevoie. Adunarea parohială este valabil constituită în prezența preotului paroh sau a preotului delegat de către Chiriarh şi a cel puțin o zecime din totalul membrilor înscriși în lista membrilor Adunării parohiale. În situația în care, la data fixată pentru ședința Adunării parohiale, nu se întruneşte numărul necesar de membri, Adunarea parohială are loc, fără vreo altă convocare, în duminica următoare, în același loc și la aceeași oră, când aceasta este valabil constituită cu numărul de membri prezenți, dintre care nu pot lipsi două treimi dintre membrii Consiliului parohial. Astfel, vedem că ambele elemente constitutive fundamentale ale Bisericii, mirenii și clericii, sunt implicate activ în organizarea și funcționarea Adunării parohiale, întrucât lipsa unuia dintre acestea împiedică constituirea efectivă a respectivului organism deliberativ parohial. Referitor la modul de deliberare, statutar este prevăzut că „Adunarea parohială ia hotărâri valabile cu votul a jumătate plus unu dintre membrii prezenți”. Împotriva hotărârilor Adunării parohiale se pot face contestaţii la Permanenţa Consiliului eparhial numai de către membrii Adunării parohiale înscriși în listă şi prezenţi la şedinţa Adunării parohiale care a adoptat hotărârea contestată. Așadar, este evident că, în procesul decizional al Adunării parohiale, mirenii, care sunt membri majoritari ai acestui organism parohial deliberativ, au un rol deosebit de important având responsabilitatea principală în a decide cu privire la organizarea, funcționarea și activitățile parohiei. Astfel, în parohia lor, mirenii, ca membri ai Adunării parohiale, pot participa la luarea de decizii cu privire la: alegerea membrilor Consiliului parohial şi cei ai Comitetului parohial; aprobarea raportului de activitate al Consiliului parohial; aprobarea raportului de activitate al Comitetului parohial; avizarea bugetului anual al parohiei în vederea aprobării de către Permanenţa Consiliului eparhial; zidirea, repararea, restaurarea şi întreţinerea bisericii, a casei parohiale şi a altor clădiri ale parohiei, precum şi la conservarea şi restaurarea patrimoniului mobil, şi solicitarea aprobării scrise a Permanenţei Consiliului eparhial, care verifică, prin specialiştii de la Centrul eparhial, necesitatea, legalitatea şi calitatea proiectelor ce se propun a fi realizate; înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau social-filantropic şi stabilirea de norme pentru completarea resurselor financiare necesare parohiei; fixarea, la propunerea Consiliului parohial, a cuantumului contribuţiilor benevole de cult, potrivit nevoilor parohiei, informând despre aceasta Centrul eparhial; examinarea şi completarea raportului anual privind desfăşurarea activităţilor din parohie; avizarea raportului anual privind situaţia economico-financiară a parohiei în vederea transmiterii, spre aprobare, la Permanenţa Consiliului eparhial; transmiterea de propuneri, spre aprobare, către Consiliul eparhial, cu privire la înstrăinarea în orice mod (vânzare, schimb, donaţie, cedare de drepturi litigioase etc.) a bunurilor imobile bisericeşti ale parohiei; administrarea proprietăţilor mobile şi imobile ale parohiei; supravegherea bunei întreţineri a edificiilor bisericeşti, culturale, social-filantropice şi fundaţionale ale parohiei.Toate aceste atribuții, pe care în parohia lor mirenii le pot exercita ca membri ai Adunării parohiale, arată modul de înțelegere ortodox al rolului important al mirenilor în comuniunea eclezială. Astfel, pe baza inițiativei personale, mirenii se pot implica responsabil în activitatea deliberativă a parohiei din care fac parte în calitate de membri ai Adunării parohiale.   b. Mirenii în Consiliul parohial Organismul executiv al Adunării parohiale este Consiliul parohial, care își desfășoară activitatea între ședințele Adunării parohiale. Consiliul parohial este alcătuit din 7, 9 sau 12 membri (în funcție de categoria parohiei) și din 1-2 membri supleanți, aleși de Adunarea parohială pentru o perioadă de 4 ani dintre membrii ei, care frecventează biserica, au o viaţă creştină pilduitoare, se bucură de respectul comunităţii şi nu au fost judecaţi şi condamnaţi penal; aceştia activează benevol şi pot fi realeşi. În Consiliul parohial, sunt membri de drept, cu vot deliberativ, preotul paroh ca preşedinte, ceilalţi preoţi şi diaconi slujitori activi ai parohiei, precum şi primul cântăreţ (cantor, dascăl) al bisericii parohiale. Este interzis, însă, ca membrii aceleiaşi familii (soţul şi soţia, părinţii şi copiii, fraţii, verii primari, ginerii, naşii şi finii) să fie, în acelaşi timp, membri ai Consiliului parohial. Pentru activitate ostilă Bisericii, comportament imoral şi ofensator, membrii Consiliului parohial pot fi revocaţi de Permanenţa Consiliului eparhial, la cererea motivată a parohului, avizată de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară bisericească. Membrii astfel revocaţi nu pot fi realeşi timp de 5 ani în Consiliul parohial.La convocarea președintelui său, Consiliul parohial se întruneşte lunar sau ori de câte ori este nevoie. Consiliul parohial este legal constituit cu prezenţa a trei pătrimi dintre membrii săi şi ia hotărâri valabile cu votul a două treimi dintre membrii prezenţi. Eventualele contestaţii împotriva hotărârilor Consiliului parohial se pot face în cel mult 14 zile la protopop, care este dator să le înainteze, cu avizul său, Permanenţei Consiliului eparhial, în termen de cel mult 5 zileÎn cadrul Consiliului parohial, mirenii pot participa la luarea de decizii cu privire la toate atribuțiile specifice Adunării parohiale și la aplicarea acestora în viața parohiei, precum și cu privire la următoarele aspecte: desemnarea dintre membrii Adunării parohiale a unui delegat pentru alegerea membrilor mireni ai Adunării eparhiale din circumscripţia respectivă; întocmirea bugetului parohial şi urmărirea modului de chivernisire al acestuia; întocmirea raportului anual privind situaţia economico-financiară a parohiei; elaborarea raportului anual privind activitatea Consiliului parohial, în vederea prezentării acestuia, spre aprobare, Adunării parohiale; desemnarea a doi cenzori pentru controlul financiar al Comitetului parohial; verificarea justificării financiare anuale a gestiunii Comitetului parohial; aprobarea propunerilor preotului paroh privind înzestrarea bisericii cu veşminte, icoane, obiecte şi cărţi de cult, cele necesare pentru serviciul religios şi a instituţiilor parohiale (culturale, sociale, fundaţionale), precum şi alocarea fondurilor corespunzătoare; aprovizionarea pangarului parohiei, doar de la Centrul eparhial, cu lumânări, calendare, obiecte şi cărţi de cult, precum şi tipărituri de zidire duhovnicească, pentru susţinerea activităţilor misionare ale eparhiei respective; încredinţarea pangarului unuia dintre slujitorii parohiei, cu asumarea întregii răspunderi materiale şi gestionare de către acesta; formularea și transmiterea de propuneri, spre aprobare, Permanenţei Consiliului eparhial, cu privire la transmiterea folosinţei bunurilor imobile bisericeşti ale parohiei (închiriere, comodat, arendare etc.), a grevării cu sarcini sau afectării de servituţi a acestora, cu excepţia locaşurilor de cult.Totodată, statutar este prevăzut ca, după constituire, Consiliul parohial să delege unul sau doi membri care, în calitate de epitropi , sprijină parohul în administrarea corectă și eficientă a bunurilor parohiale. Pentru aprobare, numele epitropilor se comunică protopopiatului. Se observă, așadar, că, în parohie, mirenilor li se oferă posibilitatea de a avea responsabilități administrative și în cadrul Consiliului parohial, unde, de asemenea, componența majoritară este laică. Activitatea mirenilor în cadrul Consiliului parohial este, însă, una regulată, reuniunile fiind cel puțin lunare, și mult mai implicată decât a celor din Adunarea eparhială, întrucât ei pot fi mult mai prezenți în viața și administrarea parohiei.c. Mirenii în Comitetele parohialeComitetul parohial este organismul bisericesc parohial care funcţionează sub preşedinţia de drept a preotului paroh şi este subordonat Consiliului parohial. Membrii Comitetului parohial sunt aleşi de Adunarea parohială dintre membrii ei. Comitetul parohial este alcătuit din persoane majore ale comunităţii parohiale, pe principiul voluntariatului, și are un număr dublu de membri faţă de cel al Consiliului parohial. Comitetul parohial este prezidat de preotul paroh ajutat de un birou de conducere compus din: coordonator de programe, secretar şi casier. Este evident, așadar, că mirenii constituie componenta majoritară și în alcătuirea Comitetului parohial, având astfel responsabilități și drepturi specifice.Pentru activitate ostilă Bisericii, comportament imoral şi ofensator, membrii Comitetului parohial pot fi revocaţi de Permanenţa Consiliului eparhial, la cererea motivată a parohului, avizată de protopop, sau în urma constatării de către autoritatea superioară bisericească. Membrii revocaţi nu pot fi realeşi timp de 5 ani în Comitetului parohial.Din punct de vedere economic, Comitetul parohial poate avea prevederi şi evidenţă gestionară proprie în cadrul bugetului parohial pentru activităţile desfăşurate, utilizând, sub controlul preotului paroh, acelaşi cont bancar, şi face justificarea financiară anuală faţă de Consiliul parohial. Pentru controlul financiar al Comitetului parohial sunt desemnaţi doi cenzori de către Consiliul parohial.Fiecare Comitet parohial are cinci servicii, fiecare fiind condus de un coordonator, mirean, numit de către biroul de conducere. Cele 5 servicii ale Comitetului parohial sunt: Serviciul social, Serviciul misionar, Serviciul cultural, Serviciul pentru tineret și Serviciul administrativ-gospodăresc.În cadrul fiecăruia dintre cele 5 servicii ale Comitetului parohial, mirenii se pot implica activ pentru a desfășura activități spefice. Astfel, în cadrul Serviciului social, mirenii, care sunt membri, pot să se implice în următoarele activități: cooperarea permanentă cu asistenţii sociali ai parohiei, protopopiatului şi Centrului eparhial; cooptarea în Comitetul parohial, pentru colaborare, a asistentului social sau a lucrătorului social de la primăria locală, sau, după caz, invitarea acestuia la şedinţele Comitetului parohial; colaborarea cu unităţile medicale şi sprijinirea diferitelor programe de sănătate; ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor şi a vârstnicilor din parohie; sprijinirea integrării sociale a deţinuţilor eliberaţi din penitenciare; sprijinirea reinserţiei sociale a tinerilor instituţionalizaţi care, după împlinirea vârstei de 18 ani, au părăsit centrele de plasament; cooperarea cu organizaţii neguvernamentale în condiţiile legislaţiei bisericeşti în vigoare; sprijinirea programului de asistenţă maternală şi adopţiile naţionale; promovarea şi susţinerea programelor social-filantropice ale parohiei; sprijinirea şi întreţinerea cantinei sociale a parohiei; cooperarea în permanenţă cu preoţii misionari din sistemul de sănătate, penitenciare şi armată, azile, orfelinate etc.; colectarea, cu acordul autorităţii bisericeşti superioare, de ajutoare în situaţii de urgenţă şi sprijinirea constituirii unui fond financiar pentru astfel de situaţii; sprijinirea programelor de prevenire şi eradicare a violenţei în familie, de combatere a traficului de fiinţe umane, a drogurilor şi altele, precum şi acordarea asistenţei spirituale şi materiale familiilor din care părinţii au plecat la muncă sau studii în străinătate ori au emigrat definitiv.În cadrul Serviciului misionar, mirenii, care sunt membri, pot să se implice în următoarele activități: cooperarea cu alte parohii, cu mănăstiri şi cu duhovnici din zonă; promovarea difuzării şi citirii Sfintei Scripturi şi a cărţilor duhovniceşti, cu recomandarea preotului paroh; sprijinirea preotului paroh în organizarea unor activităţi misionare, pentru o mai bună cunoaştere, păstrare şi consolidare a credinţei ortodoxe; organizarea hramului bisericii, a întrunirilor duhovniceşti şi a altor manifestări religioase şi sprijină achiziţionarea de material audio-vizual cu caracter religios; organizarea de vizite misionare în spitale, în penitenciare, în centre pentru ocrotirea copiilor şi a vârstnicilor şi în familii aflate în dificultate; menţinerea, în permanenţă, a legăturii cu asociaţiile bisericeşti ortodoxe de pe teritoriul parohiei şi al eparhiei; identificarea şi sprijinirea persoanelor indecise şi oscilante din punct de vedere religios, pentru întărirea lor în credinţă şi participarea la viaţa Bisericii; colectarea Fondului central misionar, Fondului Filantropia  şi a unor fonduri speciale în situaţii de urgenţă. În cadrul Serviciului cultural, mirenii, care sunt membri, pot să se implice în următoarele activități: iniţierea şi sprijinirea achiziţionării şi distribuirii cărţilor de cult, icoane, cruciuliţe şi cărţi de zidire sufletească pentru credincioşi şi pentru biblioteca parohială; încurajarea în comunitate a citirii cărţilor şi revistelor din biblioteca parohială, a audierii programelor radiofonice ortodoxe şi a vizionării programelor ortodoxe de televiziune; încurajarea, în cooperare cu profesorii de Religie, a participării elevilor la Sfânta Liturghie şi la alte slujbe bisericeşti, precum şi la activităţi cultural-educative, care promovează credinţa creştină ortodoxă; sprijinirea înfiinţării de capele sau paraclise în şcolile din cuprinsul parohiei; organizarea de festivităţi legate de marile sărbători bisericeşti şi naţionale menţionate în calendarul bisericesc anual; susţinerea cântării omofone şi a corului bisericii; organizarea de acţiuni multiple privind cunoaşterea operelor de artă bisericească, păstrarea şi promovarea tradiţiilor, a folclorului şi a specificului cultural local şi naţional; înfiinţarea şi acordarea de burse de studiu şi de ajutoare pentru elevii merituoşi şi pentru cei din familii cu posibilităţi materiale modeste; organizarea, cu sprijinul profesorilor şi donatorilor, de meditaţii gratuite pentru elevii săraci din parohie; antrenarea intelectualilor din parohie în activităţi de promovare a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti.În cadrul Serviciului pentru tineret, mirenii, care sunt membri, pot să se implice în următoarele activități: promovarea cărții religioase în rândul tinerilor şi încurajarea publicării unei foi parohiale; invitarea de personalităţi culturale pentru conferinţe adresate tinerilor; organizarea de întâlniri cu tinerii, la care pot fi invitaţi ierarhi, preoţi, profesori de teologie; acordarea de premii în cărţi elevilor merituoşi din comunitate proveniţi din instituţii de ocrotire socială sau din familii şi medii sociale defavorizate; sprijinirea preotului paroh în ducerea la îndeplinire a deciziilor Sfântului Sinod sau ale Chiriarhului în probleme de educaţie a tineretului şcolar de toate vârstele; organizarea de pelerinaje, excursii şi tabere de tineret cu caracter creştin. În cadrul Serviciului administrativ-gospodăresc, mirenii, care sunt membri, pot să se implice în următoarele activități: înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericii, precum şi întreținerea și îngrijirea cimitirului parohial, dacă există; întreţinerea monumentelor eroilor şi a troiţelor de pe teritoriul parohiei; întreţinerea curţii bisericii, a spaţiilor verzi şi a incintei, a casei parohiale, a casei de prăznuire, a clopotniţei, a capelei, a muzeului etc.Așadar, în cadrul parohiei, mirenii se pot implica în calitate de voluntari în toate activitățile parohiale întotdeauna sub coordonarea preotului paroh și în cooperare cu clericii din parohie. În Biserica Ortodoxă Română, activitatea de voluntariat este reglementată de Regulamentul privind activitatea de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română, aprobat de Sfântul Sinod în ședința de lucru din 3-4 iunie 2015 (hotărârea sinodală nr. 4157/2015). În parohie, potrivit prevederilor Regulamentului privind activitatea de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română, voluntariatul mirenilor se desfășoară pe baza unui contract în formă scrisă încheiat între unitatea de cult, ca organizație-gazdă, și voluntar, în condițiile de libertate contractuală a părților și cu respectarea prevederilor Legii 78/2014 privind voluntariatul. Activitățile de voluntariat se desfășoară sub directa îndrumare și supraveghere a parohului sau a persoanei desemnată de acesta. Selecția (pentru identificarea domeniului de implicare) și recrutarea voluntarilor se va face de către responsabilul desemnat din fiecare unitate de cult, pe baza unui interviu având la bază cererea scrisă a voluntarilor. Parohia are posibilitatea de a refuza motivat cererea unui candidat de a deveni voluntar. ConcluziiDin cele prezentate, se poate concluziona că, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii au posibilitatea de a fi aleși în organismele deliberative și executive, locale și centrale, de a fi numiți în organismele administrative, centrale și locale. Responsabilitățile pe care aceștia le pot primi îi obligă la o strânsă cooperare cu clericii în vederea întăririi conștiinței ecleziale și sporirii lucrărilor Bisericii. Numai comuniunea și strânsa cooperare dintre mireni și clerici, cele două elemente constitutive fundamentale ale Bisericii, ajută Biserica Ortodoxă Română să fie activă și să-și împlinească misiunea ei în societatea contemporană, din ce în ce mai secularizată și secularizantă. Activitatea mirenilor în Biserică se bazează, așadar, în special, pe acțiunea lor voluntară, reglementată de legislația în vigoare, și anume Legea nr. 78/2014, precum și de Regulamentul privind activitățile de voluntariat în Biserica Ortodoxă Română. În anumite situații, mirenii pot fi numiți și în responsabilități ecleziale care presupun o activitate sistematică și regulată. Astfel, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii pot fi numiți în funcții de conducere sau de execuție la nivelul administrației bisericești, centrale și locale, ori pot fi aleși membri în organismele bisericești cu responsabilități de deliberare, de execuție sau de judecată.În concluzie, în Biserica Ortodoxă Română, mirenii sunt chemați la diferite responsabilități ecleziale, în special pe baza apartenenței lor la o parohie. În toate slujirile ecleziale la care sunt chemați, mirenii trebuie să acționeze cu conștiință eclezială și în strânsă cooperare și comuniune cu clericii, în vederea apărării învățăturii de credință, augmentării activităților misionare și sociale, precum și a consolidării comuniunii bisericești.
Pr. conf. dr. Gheorghe HOLBEAFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Pastorația tinerilor în contextul actual al Globalizării

I. Globalizarea: o realitate contemporanăI.1. Definiția și caracteristicile unui proces inevitabilÎncepând cu anii ’90 ai secolului trecut, noțiunea de globalizare a atras din ce în ce mai mult atenția sociologilor, economiștilor, teologilor, filosofilor, antropologilor etc. Astfel, există o bibliografie vastă cu privire la procesul și efectele globalizării asupra societății zilelor noastre, iar interesul pentru acest fenomen pare să nu-și fi pierdut din intensitate nici astăzi. Conceptul globalizării include diferite aspecte. Profesorul Antony McGrew (University of Strathclyde) definește globalizarea astfel: „Globalizarea se referă la multitudinea de relații și interconexiuni care transcend națiunea-stat (și implicit societățile) și care alcătuiesc rețeaua sau sistemul lumii moderne. Globalizarea definește un proces prin care evenimente, decizii și activități dintr-o anumită parte a lumii pot ajunge să aibă consecințe importante pentru indivizi și comunități aflate la o distanță semnificativă pe glob. Astăzi, bunuri, capital, oameni, informații, imagini, comunicări, crime, cultură, factori poluanți, droguri, modă și credințe trec ușor dintr-o parte în alta a lumii. Rețele transnaționale, mișcările sociale și relațiile sunt extinse aproape în orice arie a activității umane de la cea academică la cea sexuală. Mai mult decât atât, existența unui sistem global de schimburi a bunurilor de consum, de finanțe și alte produse determină într-un mod foarte complicat atât prosperitatea, cât și dezastrul întregilor comunități și națiuni de pe glob.” Globalizarea ar însemna, așadar, eliminarea sau comprimarea distanțelor interumane prin dezvoltarea unor tehnologii absolut noi, creșterea interconexiunilor umane și a sentimentului de dependență reciprocă, integrarea piețelor comerciale și financiare, elaborarea unei identități transnaționale.  În concepția lui Malcolm Waters, „Globalizarea implică interrelaționarea sistematică a oricăror entități individual-sociale care există pe planetă. Într-un context deplin globalizat, remarcă sociologul englez, nicio relație sau set de relații nu poate rămâne izolat sau ghetoizat. Fiecare este pus în legătură cu ceilalți și este în mod sistematic afectat de aceștia. ” Epoca în care trăim astăzi este, așadar, marcată de o serie de mutații ce afectează schimbând viața noastră de zi cu zi. Suntem cu toții prinși într-un proces ireversibil, de mondializare sau globalizare, susținut printr-o revoluție în domeniul tehnic și informatic, de schimbări la nivel economic, cultural și religios.  Dincolo de numeroasele facilități și beneficii pe care o societate de tip globalizată le aduce cu sine, există și o serie de probleme care fac din această societate una vulnerabilă. Drama majoră a societății globalizate este că aceste probleme devin inevitabil „probleme ale întregii umanități.” Spre exemplu, probleme și realități cu caracter absolut local, precum consumul de droguri devin acum preocupări planetare. I.2. Provocările majore ale globalizării pentru ethosul creștinUna dintre provocările majore ale globalizării pentru ethosul creștin o reprezintă așa-numita tendință de standardizare sau uniformizarea culturală și religioasă. Cu toate că unii specialiști în problema fenomenului globalizării manifestă rezervă în a afirma faptul că procesul promovează exclusiv eliminarea particularităților, numeroase sunt vocile care atrag atenția asupra forței omogenizatoarea a mondializării. Dacă pentru Emmanuel Clapsis  textura principală a globalizării este dată de tensiunea permanent existentă între omogenizare și heterogenizare (universalizarea particularului și particularizarea universalului), pentru teologi, precum fostul Arhiepiscop Christodoulos al Atenei, dar și alții, globalizarea conduce inevitabil la „o viziune și o perspectivă comună bazate pe opțiunile celui puternic.” Fenomenul în sine amenință prin standardizare orice formă religioasă, culturală, orice stil, gust.  În aceeași direcție se pronunță și documentul de la Harare al Consiliului Mondial al Bisericilor: „Creștinii și bisericile trebuie să reflecteze asupra provocărilor globalizării din perspectiva credinței și, prin urmare, să reziste dominației economice și culturale unilaterale a globalizării.”  Una dintre consecințele negative imediate ale omogenizării și impunerii unei singure paradigme culturale și religioase ar fi opoziția crescândă a grupurilor a căror identitate devine amenințată. Reacțiile pot uneori lua forme violente așa cum întâlnim în cazul mișcărilor islamice extremiste, care declară război provocărilor „imperialismului” culturii occidentale în toate compartimentele ei.  Prin urmare, globalizarea eșuează în a menține un echilibru corect între universal și particular. Fie universalul devine dominant și uniformizează particularul sau localul, fie particularul se revoltă în fața categoriilor universalului. Biserica Ortodoxă ar putea oferi alternativa unei îmbinări fericite a celor două realități, fără conflict sau tendințe totalitare, prin învățătura sa despre sobornicitate. Dacă tendința de standardizare și omogenizare este una dintre principalele caracteristici ale globalizării ce afectează ethosul creștin, atunci răspândirea accelerată a fenomenului secularizării și a secularismului militant nu este decât consecința sa naturală.  Ieșită din coapsele ideologice ale umanismului ateu post-iluminist și hrănită de filosofiile modernismului și post-modernismului sfârșitului de secol 20, secularizarea a măcinat treptat spațiul și omul occidental. Prin tendințele de standardizare ale globalizării, care impune ca paradigmă universală raportarea occidentală la sacru, secularizarea a devenit o problemă ce afectează treptat toate societățile lumii, propunând excluderea religiei din sfera publică, privatizarea sentimentului religios și propaganda ateistă, care reduce persoana umană exclusiv la zona biologică. Conștienți sau nu, promotorii secularizării înlocuiesc religiile tradiționale cu forme noi de religiozitate. Ideologia secularizării devine ea însăși doctrina unei noi religii. Deficitul de transcendență aduce însă cu sine un deficit de umanitate. Nimic nu este mai afectat, mai strivit într-o societate globalizată și secularizată decât persoane umană. Ruptă de relația autentică cu Dumnezeu și semenii, persoana umană alunecă din zona firescului în zona individualității autarhice și a autonomizării. „Nimeni cu nimeni, nimeni lângă nimeni, nici măcar cineva pentru sine” este una dintre formulele ce ar putea caracteriza cel mai bine drama omului contemporan. Chiar platformele de socializare virtuală (Facebook, Twitter etc,)  devin expresia unei însingurări colective. Tragediile, în rândul tinerilor în special, nu întârzie să apară: sinuciderile sau tulburările de personalitate antisocială sunt doar câteva exemple. Mai mult decât atât, sub imperialismul ideologiilor capitaliste și a societății de consum, relațiile interumane firești și armonioase devin pradă unor forme alienate de existență dominate de concurență, succes individual și profit exclusiv personal.În afară de tendința de standardizare cultural-religioasă și de fenomenul secularizării ce însoțește globalizarea, se remarcă, de asemenea, un curent de factură post-modernă ce reclamă o relativizare a oricărei identități teologic-religioase. Aplicat unei game largi de evoluții tehnice, artistice, filosofice și culturale ale sfârșitului de secol 20 și începutul secolului 21, programul postmodernismului european a cunoscut un prim teoretician spre finalul anilor 1970  în persoana lui Jean François Lyotard (1924-1998). Michael Foucault, Jacques Derrida sau Richard Rorty sunt alte câteva nume sonore care au trasat direcția și au furnizat instrumentele necesare postmodernismului. Deconstruind rațiunea, adevărul și corespondența dintre idee și realitate, teoreticienii postmodernismului promit eliberarea umanității de sub orice structură așa-zis opresivă a trecutului: ideologică, religioasă, politică sau culturală. II. Pastorația tinerilor în contextul GlobalizăriiII.1. Aspecte importante în activitatea de pastorație a celor tineriÎncă de la început, trebuie punctate trei aspecte deosebit de importante referitoare la pastorația tinerilor:1) Este greșită ideea conform căreia activitatea pastorală în cadrul Bisericii trebuie lăsată exclusiv în seama ierarhiei bisericești. Fără îndoială, clerul bisericesc își are un rol fundamental și de neînlocuit în dinamica pastorală și misionară a Bisericii Ortodoxe. Cu toate acestea, toți membrii comunității eclesiale, în virtutea preoției lor universale, trebuie să participe la activitatea pastoral-misionară a Bisericii. „Din punct de vedere ortodox”, spunea arhiepiscopul Anastasios, „a găsi calea corectă de abordare a fenomenului globalizării nu este o problemă care ar trebui să preocupe doar pe preoți sau teologi. Este o problemă care cere angajare și abordare responsabilă din partea tuturor membrilor Bisericii, prin studierea și analiza serioasă a realităților științifice, politice, culturale și economice” , dar și prin propuneri de soluționare a impasurilor create de acest fenomen. Un creștin laic are astfel, „o deplină responsabilitate (alături de toți ceilalți, ca o voce dintr-un cor) față de Biserică și de strălucirea ei.” 2) Pastorația tinerilor nu poate fi separată de pastorația familiei. Familia și Biserica, atât sub forma ei organizatorică, de parohie sau mânăstire, sunt două instituții a căror activitate de îndrumare și maturizare intelectual-spirituală a tânărului creștin trebuie să se îmbine în mod armonios. Între Biserică şi familie, de multe ori, şi pe bună dreptate, s-au făcut asemănări de tipul: familia este Biserica mică şi Biserica este familia mare. 3) În actul pastorației tinerilor, parohia va trebuie să se folosească de tineri. Este de preferat ca, sub atenta supraveghere și coordonare a preotului, tinerii parohiei să fie implicați activ în actele de pastorație. Este de preferat ca tinerii să fie implicați în pastorația tinerilor pentru că apropierile de vârstă facilitează întotdeauna comunicarea,II.2. Problemele majore ale tânărului contemporanDin cauza faptului că tânărul de astăzi este supus unui număr crescând de provocări ce par, din nefericire, a lua locul unei formări de care ar trebui să aibă parte oricine în cadrul unei societăți și familii sănătoase, Biserica trebuie să-l pună pe acesta constant în centrul preocupărilor sale pastorale. Tinerii reprezintă un grup cu propriile aspirații și dorințe, dar și un grup ce se confruntă, mai ales astăzi, cu o serie de dificultăți. Fragilitatea vârstei adolescente, maturitatea insuficientă a oricărui tânăr în ierarhizarea valorilor și în procesul conturării aspirațiilor și intereselor acestuia îl fac cel mai adesea victima imediată a efectelor negative a societății marcate ireversibil de globalizare. Pe lângă uniformizarea culturală și religioasă, secularizarea, și relativismul religios, există o serie de pericole pentru viața creștină, mai ales în rândul tinerilor. La o radiografiere a acestora, fără îndoială, un loc de frunte îl reprezintă tehnologia. Fiecare tânăr astăzi are acces la gama variată de oferte ale tehnologiei computerizate. Posesor al telefoanele cele mai performante, al laptopurile de ultimă generație, tânărul devine victima unui sistem ce cultivă în om, atât timp cât nu evaluează lucrurile cu discernământ, suficiența de sine, aroganța, spiritul individualist, dar și perspectiva unei existențe pur orizontale, fără articularea ei în relația vie cu Dumnezeu. Creștinismul și Biserica nu se împotrivesc avansului tehnologiei, dar atrag atenția că există întotdeauna pericolul pentru persoana umană ca în toată această avalanșă de descoperiri și avansări tehnologice să devină robul propriilor cuceriri științifice. Și nu există provocare mai mare adresată tânărului consumator de tehnologie și informație de ultimă oră decât atentatul la libertate persoanei umane. Tehnologia, mai ales cea întrupată în rețelele de comunicații de tip internet, pare că devine „vițelul de aur” în jurul căruia întreaga societate contemporană gravitează. Comunicarea, expresie a nevoii omului de o existență plasată în comuniune, s-a realizat în istorie prin diferite mijloace caracteristice fiecărei epoci în parte. Astăzi, realizată prin tehnologia avansată, comunicarea tinde să își piardă sau diminueze componenta ei fundamentală: dimensiunea interpersonală. Ea nu mai păstrează funcția de a adânci relațiile interpersonale; contactul comunicațional de astăzi, mai ales în rândul tinerilor, se rezolvă prin folosirea terminalelor (fie rețelele de telefonie mobilă sau rețelele de internet).  Și nu puține sunt problemele care au invadat viața tinerilor din cauza folosirii excesive a internetului.  Mai mult decât atât, starea actuală a societăților și criza economică ce afectează profund desfășurarea vieții lumii de astăzi lasă o amprentă negativă asupra tinerilor și perspectivelor acestora. De aceea, există riscul instalării în viața tinerilor, dar nu numai a acestora, a unui fatalism sau resemnări maladive.II.3. Activități pastorale dedicate tinerilorDiverse sunt mijloacele pastorale prin care Biserica poate veni în întâmpinarea nevoilor și problemelor tinerilor de astăzi. Evident, Biserica nu poate opri evoluția societății într-o direcție sau alta, fenomenul globalizării și al secularizării părând ireversibil, dar aceasta are menirea de a evalua critic starea lucrurilor în lumina Evangheliei și de a oferi alternative acolo unde este nevoie. Însingurării tânărului contemporan i se va opune viața de comuniune a Bisericii, plăcerilor efemere, care robesc persoana umană, i se va substitui viața în duhul creștin și în practicarea virtuților, individualismului desfigurator, secularizării ucigătoare, robotizării și uniformizării li se vor opune învățătura Bisericii despre valoarea persoanei umane, unicitatea și destinul ei hristic. 1. Activitățile catehetice. Unul dintre cele mai importante mijloace de pastorație a tinerilor o reprezintă instruirea acestora în învățăturile fundamentale ale creștinismului de factură ortodoxă. Înainte de orice altă acțiune pastorală îndreptată asupra tânărului, este nevoie ca acesta să fie familiarizat cu valorile autentice ale vieții creștine și cu învățăturile duhovnicești ale credinței ortodoxe. Catehezele pot avea loc la nivel colectiv, dar și la nivel individual. Tinerii parohiei pot fi împărțiți pe grupuri în funcție de vârstă, iar programul catehetic elaborat în funcție de criteriile acestei  delimitări. Deși preotul este coordonatorul principal al acestor programe catehetice, este de preferat ca rolul catehetului să fie distribuit unui tânăr foarte apropiat de viața parohiei sau, acolo unde este posibil, unui tânăr seminarist sau student al facultății de teologie. La nivel individual, cateheza cea mai eficientă se poate realiza în scaunul de spovedanie. Pe lângă aceste activități catehetice, încurajarea tinerilor să participe la orele de religie ale propriilor lor instituții de învățământ completează procesul de instruire creștină a acestora. 2. Biblioteca parohială. În procesul catehizării tinerilor, existența unei biblioteci parohiale este absolut necesară. Dacă în actul de catehizare propriu-zisă tânărul va primi informații  elementare despre teologia și viața creștină, biblioteca parohiei vine în sprijinul acelora care vor să aprofundeze anumite aspecte sau să își lămurească alte probleme la fel de importante. Biblioteca parohiei nu se poate limita numai la literatură teologică dedicată exclusiv tinerilor, ci va trebui să includă în număr considerabil cărți și volume, ce abordează probleme specifice acestei vârste. Biblioteca parohială poate fi nu numai un instrument de instruire creștină a tinerilor parohiei, ci și un mijloc de responsabilizarea a acestora. Astfel, tineri din parohie pot fi cooptați în acțiuni voluntare în cadrul bibliotecii.3. Pelerinajele și taberele creștine pentru tineri. Dacă tehnologia actuală, în special internetul, creează tânărului o lume iluzorie și o comunicare imediată dar accentuat impersonală, prin pelerinajele la diferite locașuri sfinte și mănăstiri din țară și de peste hotare, precum și prin taberele organizate pentru tinerii din parohiile unei eparhii sau mitropolii, Biserica oferă alternativa unor situații de comuniune și comunicare efectivă. În plus, participarea angajată în aceste activități oferă tânărului și sentimentul apartenenței la o comunitate și un grup concret, real și tangibil. 4. Implicarea tinerilor în acțiuni filantropice. Tinerii sunt un grup social cu o putere creatoare extraordinară, iar cooptarea lor în acțiunile filantropice ale parohiei (vizitarea azilelor de bătrâni și a orfelinatelor, asistență pentru familiile cu probleme financiare etc.)  poate fi de un real folos atât pentru viața parohiei în general, dar și pentru formarea lor personală. Într-o societate care promovează individualismul, cultul propriei personalități și al succesului prin orice mijloace, operele filantropice sunt mijloace de practicare a virtuților creștine, de solidarizare cu cei aflați în nevoi, de cultivare a sentimentului milei și responsabilității creștine. Tot prin aceste activități tinerii învață că fiecare persoană umană, indiferent de condițiile de viață, este o realitate unică și de neînlocuit și nu trebuie privată de ajutorul semenului său. 5. Organizarea de seri duhovnicești în parohie dedicate tinerilor. Deși serile duhovnicești nu trebuie să fie permanent adresate numai unei anumite categorii de vârstă din cadrul parohiei, din când în când acestea pot fi organizate în principal pentru tineri. Mai mult decât atât, serile duhovnicești nu trebuie să se limiteze neapărat la tinerii din parohia respectivă, ci pot avea în vedere și tineri din alte comunități eclesiale vecine, intensificând astfel relațiile dintre membrii parohiilor din cadrul unui protopopiat sau eparhii. Programul serilor duhovnicești poate cuprinde activitate literară: tinerii sunt invitați să-și prezinte propriile creații sau se pot familiariza cu poezia creștină românească și universală. Tot în programul serilor duhovnicești se pot viziona filme și documentare creștine.6. Diferite alte activități care vizează tinerii. Pe lângă activitățile enumerate mai sus, parohia poate desfășura și alte acțiuni dedicate tinerilor. Publicarea unei reviste lunare sau trimestriale pentru tineri, cooptarea tinerilor în corul parohiei, activități de pregătire extrașcolară la materiile de studiu pentru examenele de la finalul clasei a opta sau pentru bacalaureat, premierea tinerilor din parohie cu rezultate impresionante (școlare, sportive sau de orice altă natură), oferirea de burse de studiu pentru tinerii cu situație financiară dificilă, înființarea unei zile dedicată tineretului din parohie, sunt tot atâtea activități prin care tinerii sunt ținuți aproape de viața unei parohii și cresc cu conștiința apartenenței lor la comunitatea euharistică dintr-un spațiu dat.ConcluziiBiserica Ortodoxă deși identifică și ea crizele majore pe care le produce procesul globalizării pentru societatea și omul contemporan, nu poate înlocui rolul instituțiilor seculare în astfel de probleme. Discursul Bisericii nu trebuie să devină nici agendă politică, nici discurs social. Mesajul Bisericii e Cuvântul lui Dumnezeu și eficiența lui în lumina Împărăției celei veșnice. Când Biserica se substituie instituțiilor seculare introduce în ea însăși categoriile lumii, secularizându-se. Abordarea Bisericii Ortodoxe este una mai degrabă terapeutică, de modelare a persoanei umane în perspectiva Împărăției prin Sfintele Taine și întreaga ei activitate. Activitatea pastorală a Bisericii în raport cu tinerii, în contextul actual marcat de globalizare, va trebui să se concentreze tocmai pe această modelare a persoanei, pe întărirea dimensiunii comunionale a acestora,  cultivarea conștiinței de făpturi ale lui Dumnezeu, responsabile pentru propria existență, a celor din jur, dar și a întregii creații.  Pentru societatea actuală marcată de individualism, standardizare cultural-religioasă, secularizare crescândă, plăceri trecătoare ce atentează la demnitatea omului, Biserica oferă tinerilor modelul sobornicității, al realei unități în diversitate, accentuează valoarea unică și de neînlocuit a persoanei umanei, chip al lui Dumnezeu chemat la asemănarea cu Acesta și propovăduiește iubirea ca structură fundamentală a oricăror raportări și relații inter-umane. Și, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică” .

 Pr. conf. dr. David PESTROIUFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Cultul Maicii Domnului și al sfinților, în contextul prozelitismului sectar actual
Contestările la adresa cultului Maicii Domnului și sfinților nu sunt noi. Ele pornesc din spiritul reformator al promovării libertății de conștiință și universalității mântuirii oferite de Hristos ca dar tuturor celor ce-și asumă jertfa Lui prin credință, anulând, pe de o parte, liberul arbitru (predestinația), dar și lucrarea personală a faptelor, definitorii pentru analiza anunțată de Hristos – Dreptul Judecător (cf. Matei, cap. 25).Direcțiile fundamentale de contestare a acestui cult, de către confesiunile ce practică un prozelitism agresiv în prezent, se dezvoltă pe două paliere, corespunzătoare învățăturii ortodoxe privind ființa personală și lucrările Maicii Domnului și sfinților.A) Formulări eterodoxe privind existența personală a Maicii Domnului și sfinților1. Principala contestare la adresa cultului Maicii Domnului și sfinților este reprezentată de reluarea și amplificarea unei vechi acuzații, aceea de idolatrie.Este recunoscută doar existența istorică a acestora, ca simple făpturi umane vulnerabile, fără nicio relevanță pentru a fi destinatari ai unui cult anume. Însă această abordare nu ține cont de un aspect esențial: Maica Domnului, sfinții și îngerii nu dețin sfințenia în mod autonom, ci au primit-o de la Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în ei, iar din această relaționare se observă clar că nu se bucură de același cult adresat în chip absolut lui Dumnezeu, ca sursă a sfințeniei, ci de o cinstire sau preacinstire, care sunt relative. Dogmele recente introduse în mariologia catolică se îndreaptă spre o nefirească stare de îndumnezeire a Fecioarei, „sugerând, indirect, că locul ei ar fi în Sfânta Treime, ca o a patra persoană” . „Neprihănita zămislire” reprezintă o confirmare a abordării acestei relaționări de tip juridic, nefirească între Maică și Fiu. Ștergerea păcatului strămoșesc de către Tatăl, la zămislirea Fecioarei de către Sf. Ana, constituie un gest de neobișnuită elecție divină, similară predestinării protestante, și contrară textelor biblice care menționează că toți oamenii moștenesc această traumă la naștere (Ioan 3, 6; Romani 5,12). O altă neînțelegere care favorizează contestarea protestantă a preacinstirii Maicii Domnului este dogma catolică a înălțării Maicii Domnului cu trupul la cer prin propriile ei puteri (proclamată în 1950). La polul opus, teologia ortodoxă, ilustrată și în icoana Adormirii Maicii Domnului, vorbește despre implicarea directă a Fiului ei și Dumnezeu, care-i primește sufletul, iar apoi îi ridică și trupul, unindu-le în împărăția Sa.2. Maica Domnului nu este recunoscută drept Theotokos (Născătoare de Dumnezeu).Încă din Biserica primară, au existat contestări la adresa calității Fecioarei de a fi Născătoare de Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei și Părinții de la Sinodul III Ecumenic stabilesc dogma theotokos. În continuare, monofizitismul, monotelismul și monoenergismul, afirmând topirea firii umane și, implicit, pierderea ei, prin absorbire de către cea divină, aduc atingere maternității divine a Maicii Domnului . În Ortodoxie, însă, Maica Domnului nu este preacinstită ca persoană independentă, ci permanent în relația ei cu Hristos. 3. Fecioara Maria nu ar fi fost cinstită nici măcar de Fiul ei, care i se adresează cu apelativul: „femeie”.Se invocă textele: Ce este Mie și ție femeie? Încă nu a venit ceasul meu (Ioan 2,4) și: Femeie, iată Fiul tău (Ioan 19, 26-27).Analizate în context, ambele citate dezvăluie, dimpotrivă, o mare considerație și iubire a Fiului față de Maică: în primul caz, îi ascultă rugăciunea, săvârșind minunea, iar în al doilea o încredințează în grija ucenicului iubit. De altfel, apelativul „femeie” nu reprezintă o invocare de necinste, ci un vocativ des uzitat, care apare și în alte situații: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20,13) – este întrebată Sf. Maria Magdalena de către înger. De altfel, Sf. Arhanghel Gavriil, ca și Sf. Elisabeta, adresându-i-se Maicii Domnului, o numesc: binecuvântată între femei (Luca 1, 28, 42) – fapt care întărește concluzia anterioară, și anume că aceasta era forma de adresare uzitată în epocă. 4. Maria nu este considerată a fi pururea fecioară. Unii detractori (mai puțini la număr, ce-i drept) îi contestă și fecioria înainte de naștere, însă cei mai mulți nu acceptă fecioria ei în timpul și, mai ales, după naștere.Dacă Iosif este, pentru catolici, prototipul preotului celibatar, care se înfrânează pentru a-și cultiva virtutea castității, pentru protestanți este chipul familistului convins, al omului obișnuit, al burghezului într-o societate în schimbare. Iar chipul „sfintei familii” încearcă să copieze modelul Sfintei Treimi pe pământ, într-o absolut nefirească asemănare a lui Iosif cu Dumnezeu Tatăl și a Maicii Domnului cu Duhul Sfânt.Pururea-fecioria Maicii Domnului este profețită de Isaia (7,14) și de Iezechiel, care o aseamănă cu poarta de răsărit a Templului slavei Noului Ierusalim (prefigurare a Bisericii), care a fost, este și va rămâne închisă, după ce a trecut prin ea Dumnezeul lui Israel (Iezechiel 44, 1-2). 5. Iisus Hristos ar fi avut „frați”, menționați chiar și cu numele în evanghelii: Simon, Iuda, Iacov și Iosie (Iosif) (Matei 12, 46-47; 13,55; Marcu 3, 31-32; 6,3; Luca 8, 19-20; Ioan 2,12).La evrei, cuvântul „frate” (ah) are și înțeles de rudă apropiată. De aceea, nu este deloc neobișnuit ca expresia „frați” să-i numească pe veri (Levitic 10,1-4; I Paralipomena 23, 21-22), sau chiar pe nepoți: în textul Facere 12,5, Avraam este numit „frate” al lui Lot, deși îi era unchi. „Frați” sunt numiți și cei de același neam (Ieșire 2,11), seminție (Numeri 8, 26), sau din aceeași familie (I Regi 20,29), din aceeași localitate (Facere 19,7), sau de aceeași profesie (Levitic 21,10).Potrivit Sf. Ioan Gură de Aur și lui Teodoret de Cyr, Cleopa ar fi fost fratele Dreptului Iosif, deci „frații” ar fi veri primari cu Hristos. În acest caz, Maria lui Cleopa, deși e numită „sora mamei sale”, ar fi, de fapt, cumnata Maicii Domnului. Calitatea de „soră” indică, însă, mai degrabă, posibilitatea unei rudenii de sânge: având, deci, în vedere că Maica Domnului a fost dobândită la bătrânețe ca rod unic al rugăciunilor dumnezeieștilor săi părinți Ioachim și Ana, ținând cont și de coincidența de nume, tragem concluzia că aceste Marii erau, de fapt, cel mai probabil, verișoare, situație în care „frații” ar fi veri de gradul II cu Hristos. B) Formulări eterodoxe privind lucrările Maicii Domnului și sfinților1. Ajutorul sfinților nu ar fi posibil, și nici de dorit: Blestemat este cel ce-și pune încrederea în om, și nu în Dumnezeu (Ieremia 17,5).Prin rugăciunile lor sau prin mijlocirea lor, ca urmare a evlaviei oamenilor, sfinții au săvârșit și săvârșesc minuni, vindecând bolnavi sau chiar înviind pe cei morți – fapte care atestă recunoașterea efectelor concrete ale acestei opere de într-ajutorare, în sensul că Dumnezeu ascultă și împlinește rugile lor, ca ale unor prieteni și casnici ai Săi.2. Rugăciunea ar fi doar individuală, căci fiecare trebuie să se roage doar pentru sine.Rugăciunea unora pentru alții este o temă des întâlnită în Sfânta Scriptură. Deși neoprotestanții încearcă să o estompeze la maximum și să-i anuleze valoarea, textele biblice sunt clare. Hristos împlinește cererile celor ce s-au rugat pentru semenii lor: vindecă sluga sutașului (Matei 8,13), pe fiul slujitorului regesc din Capernaum (Ioan 4,50) și pe fiica hananeiencei (Matei 15,28), fără a-i întâlni direct, ci doar ca urmare a rugăciunii pentru ei. De asemenea, se merită a fi menționat faptul că rugăciunea prin intermediul sfinților nu înlocuiește și nu exclude relația fiecărui om cu Dumnezeu, care trebuie să fie personală, axându-se pe urmarea căii mântuirii subiective, pentru că nu sfinții iartă păcatele și conferă îndreptarea, ci Dumnezeu Însuși.3. O altă obiecție privește pretinsa neputință a Maicii Domnului, sfinților și îngerilor de a asculta rugăciunile oamenilor, pornind de la ideea că atotputernicia și ubiquitatea sunt recunoscute ca atribute doar lui Dumnezeu. Neputând fi pretutindeni, aceștia „n-ar auzi” rugăciunile, multe dintre ele concomitente, ale oamenilor.O astfel de abordare simplistă pornește din teologia protestantă, care privește în mod autonom parcursul omului în veșnicie, limitând sau chiar negând cu desăvârșire starea de comuniune a acestuia cu Dumnezeu și semenii. Apoi, se trece cu vederea faptul că sfinții sunt născuți din nou în cer, la viață spirituală, având, asemenea îngerilor (Matei 22,30), capacități de percepție corelate cu starea lor de suflete, nemaiavând nevoie de urechi trupești și de creier pentru a auzi și înțelege mesajele oamenilor. Așadar, insinuările sectante se dovedesc a fi fără temei. Sfinții sunt în stare de deplină conștiență: Dumnezeu nostru este Dumnezeul celor vii (Marcu 12,27). 4. Sfinții ar fi refuzat un cult adresat lor, considerându-l idolatru.Cultul Maicii Domnului și al sfinților are trei coordonate esențiale: preacinstirea/cinstirea propriu-zisă, invocarea lor în rugăciuni de mijlocire și urmarea pildei vieții lor.Preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților se fac prin rânduielile de cult care proslăvesc virtuțile lor și pun în evidență viața și lucrarea lor deosebită. Sunt aduse în discuție unele texte nou-testamentare (Fapte 10, 25-26 şi 14, 11-12), în care anumiți apostoli refuză închinarea din partea oamenilor, fapt care, în opinia sectară, denotă ineficiența cultului sfinților. În ambele situații, este însă oferită explicația limpede a cazului: cinstirea acordată lor era motivată de credința că aceștia ar fi zei coborâți pe pământ – motiv pentru care refuzul apostolilor apare ca deplin justificat.5. Sufletul este considerat a fi muritor, odată cu trupul. Prin moarte, omul încetează să existe, deci nu poate ajunge sfânt.Anumite facțiuni preotestante și neoprotestante, dintre care se remarcă adventiștii de ziua a șaptea și martorii lui Iehova, dau o notă aparte refuzului cinstirii sfinților și îngerilor, în contextul promovării falsei doctrine a „trecerii în neființă”. Considerând sufletul ca fiind simpla respirație a omului și negând natura dihotomică a persoanei umane, ei învață că, prin moarte, orice făptură se neantizează, deci și sfinții și drepții încetează să mai existe, urmând ca, la Parusia lui Hristos, Dumnezeu să readucă la viață spița umană printr-o nouă creație a tuturor, „din memoria divină” – cartea de pomenire a neamului omenenesc (Maleahi 3,16). În ceea ce privește perenitatea sufletului după moarte, există numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură: Dumnezeu este al celor vii (Marcu 12,27), Moise și Ilie se arată pe Tabor (Matei 17,3), pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31), precum și textul Apocalipsei, care vorbește despre sfinții Lui Dumnezeu din ceruri, care laudă pe Dumnezeu și duc rugăciunile celor credincioși la tronul ceresc (Apocalipsa 4, 10-11). Însăși existența sfinților atestă faptul că mântuirea nu este un concept abstract, ci o certitudine.6. Unele confesiuni neagă lucrarea Maicii Domnului de rugătoare și mijlocitoare. Similar, contestă aceleași calități și sfinților.Proiectarea nedreaptă, în protestantism și neoprotestantism, a sfințeniei exclusiv în Eshaton, aduce o relativizare completă a strădaniei spirituale în lumea aceasta. Astfel, omul este demotivat pentru a săvârși binele și a progresa în el, prin asceză, rugăciune, contemplare și lucrarea virtuților, după ce, în prealabil, experiază despătimirea prin pocăință.Comuniunea dintre creștini și sfinți se realizează prin intermediul harului dumnezeiesc, care face posibilă o dublă comunicare: atât de la sfinți către oameni, cât și de la oameni către sfinți.C) Probleme privind preacinstirea Maicii Domnului și cinstirea sfinților, la unele grupări autohtone, eretico-schismatice, sincretice sau cu tendințe centrifugalePentru a întregi spectrul problematicii abordate în prezentarea de față, este necesar să aruncăm o privire și asupra situației mișcărilor schismatice și centrifugale dezvoltate pe teritoriul românesc. Mișcarea anticalendaristă (stilistă), în goana după legitimitate, a proclamat canonizarea unui „sfânt” de la Slătioara, Glicherie, cu un cult specific și venerarea osemintelor sale drept „moaște”, deși acesta a fost hirotonit „arhiereu” necanonic, slujirea sa sacerdotală nefiind valabilă. O predilecție aparte pentru cinstirea unor icoane „făcătoare de minuni” și „moaște” neautentice se observă la structurile paralele. Se cunoaște sminteala produsă de călugărul caterist Onufrie Căruntu la garajele din estul Bucureștiului, unde a atras destui susținători, cu o icoană „vindecătoare” a Sf. Efrem cel Nou. La „Turma Sf. Ilie”, cultul sfinților se absolutizează, ajungând să se confunde cu închinarea adusă lui Dumnezeu. De fapt, este promovată o insolită concepție metmpsihotică, potrivit căreia Dumnezeu Tatăl s-ar fi arătat, pe rând, și ca Sf. Ilie, și ca Sf. Ioan Botezătorul etc. Și Maica Domnului este subiectul unei reîncarnări, în persoana monahiei moldovence Arsenia Dimofte. Sunt venerate, ca rămășițe umane, cozi împletite din părul unor călugări decedați, care au purtat odinioară apelative de „tătici” și „mămici” alese. La gruparea eretico-schismatică „Noul Ierusalim” de la Glodeni – Pucioasa, printre entitățile care comunică mesaje, pe baza „revelației deschise”, adunate săptămânal în publicația intitulată blasfemiator „Cuvântul lui Dumnezeu”, este și „Maica Domnului”, alături de numeroși îngeri și sfinți, precum și, bineînțeles, de întemeietoarea grupării, „sfânta” Virginia Tudorache. Un afront deosebit de grav la adresa preacinstirii Maicii Domnului îl reprezintă blasfemiile Bisericii Secrete sau „dogariste”. Aici, cultul Fecioarei capătă dimensiuni paroxistice, ei fiindu-i dedicate o „Biblie” și o „Liturghie”. Constantin Dogaru propune chiar și un „agneț” al Maicii Domnului, cu pecețile M.D.O.R. (Maica Domnului – Ocrotitoarea României). De asemenea, a inventat o mulțime de noi sfinți și, mai ales, îngeri, cu proprietăți paranormale, grupați în diverse ierarhii militare. Exagerarea cultului Maicii Domnului are drept consecință, la aceeași grupare, crearea unei ierarhii feminine, având femei preoți și arhierițe – toate acestea pretinzându-se a fi ortodoxe. O altă structură care promovează feminismul fundamentalist s-a format la Vladimirești (jud. Galați), în jurul personalității guruiste a monahiei Veronica (Vasilica Gurău), care a pretins a avea revelații permanente și convorbiri cu Maica Domnului, pe baza deja celebrei „revelații deschise”.D) Ca Remedii pastoral-misionare față de prozelitismul sectar actual, menţionăm: întărirea conştiinţei de enoriaş a credincioşilor, catehezele săptămânale şi individuale, cunoaşterea cazurilor de creştini oscilanţi din parohie, abordarea cu tact pastoral a interacţiunilor cu sectanţii, cunoaşterea legislaţiei în vigoare în domeniul cultelor, implicarea în acţiuni filantropice pentru a contracara ofensiva sectară a celebrelor „ajutoare” şi, mai ales, moralitatea ireproşabilă a preotului, care trebuie să nu se facă în vreun fel prilej de sminteală şi mijloc de pătrundere a propagandei sectare în comunitate.

 Pr. conf. dr. Patriciu VLAICUFacultatea de Teologie OrtodoxăUniversitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca

Impactul fenomenului migrației și identificarea unor soluții misionar-pastorale pentru familiile împărțite
În zilele noastre, datorită mobilității crescute în contextul globalizării , granițele geografice sunt relativizate și libertatea de circulație este asimilată drepturilor fundamentale . Expresia “sat planetar”  se confirmă ca o realitate din ce în ce mai evidentă. Printr-o nouă raportare la timp și spațiu, lumea întreagă a devenit o metropolă, creându-se un cadru socio-cultural cu particularități, care acum un secol erau greu de prevăzut. Frontierele culturale nu mai au consistență, oamenii sunt din ce în ce mai interesați de diversitate și conviețuirea într-un mediu cosmopolit este o realitate cotidiană în cele mai multe mari orașe din Europa și din lume. Oportunitățile pentru o muncă mai bine remunerată și mai valorizată decât în țara de origine amplifică an de an fluxul migrator și influențează contextul pastoral-misionar din țara de origine, dar și din țara de emigrare. În acest context facilitățile de transport și comunicare lasă impresia că relațiile sociale și familiale pot să fie adaptate noilor situații. Astfel omul este din ce în ce mai dispus să părăsească modul tradițional de socializare și se mulțumește cu relaționări de substituție. Consecințele acestei evoluții se observă în toate aspectele vieții, inclusiv în raportarea la religiozitate și la valorile fundamentale tradiționale. Biserica este pusă astfel în fața unui fenomen care nu-și găsește criteriu de comparație în trecut și trebuie să-și adapteze slujirea la realități ce modelează nu numai raporturile umane, dar și personalitățile. În ultimele două decenii, mai mult de 4 milioane de români au emigrat în țări occidentale. Biserica Ortodoxă Română a reușit să-și adapteze misiunea și, pornind de la cele 2 episcopii existente deja înainte de 1990 în America și în Europa Occidentală, însumând câteva zeci de parohii, a organizat alte 5 eparhii. Astfel, cele 7 structuri eparhiale au acum în grijă duhovnicească mai mult de  4 milioane de românii ortodocși din diaspora, care își pot manifesta credința în peste 750 de parohii . Această situație pune în fața Bisericii două câmpuri de misiune. În România se manifestă fenomene specifice dintre care amintim: migrația forței de muncă tânără și/sau înalt-calificată, îmbătrânirea populației, denaturarea relațiilor părinți-copii prin separarea acestora, creșterea numărului de solicitări de primire în Biserica Ortodoxă pentru facilitarea căsătoriilor între persoane aparținând diferitelor culturi, creșterea numărului de solicitări pentru căsătorii mixte. Locul de emigrare, numit generic diaspora, este un al doilea câmp de misiune.  Fiecare parohie ortodoxă română din acele țări este o Românie în miniatură, unde tradiții și sensibilități din diferite colțuri ale țării se întâlnesc. Acest context pastoral este marcat în general de lipsa unui spațiu de cult propriu și exclusiv, de lipsa mijloacelor pentru susținerea materială a clerului, de presiunile la care sunt supuși adesea imigranții pentru a supraviețui într-un mediu de muncă deosebit de concurențial, de dinamica integrării diferitelor generații în societatea gazdă. Având în vedere că analiza noastră se adresează clerului, care își desfășoară misiunea în România, în cele ce urmează vom pune în evidență anumite aspecte legate de pastorația în contextul migrației, cu referire concretă la situația din țară, fără a accentua elementele specifice misiunii din diaspora. Vom face câteva aprecieri privind impactul migrației asupra lucrării misionar-pastorale din România (I), identificând aspectele specifice și resursele care pot să fie implicate în această lucrare, urmând ca apoi să subliniem unele soluții pastorale care pot răspunde nevoilor existente în contextul fenomenului migrației (II) insistând asupra misiunii printre copiii separați de părinți și printre persoanele în vârstă rămase în țară după emigrarea copiilor. O preocupare aparte este acea provocată de amplificarea fenomenului concubinajului, creșterea numărului de solicitări pentru primirea în Biserica Ortodoxă din motive matrimoniale și creșterea numărului căsătoriilor mixte. Având în vedere amploarea fenomenului migrației, este foarte important să punem în evidență aspectele specifice și să înțelegem care sunt mijloacele instituționale de care Biserica ortodoxă dispune pentru a interveni în acest cadru.Principalele cauze ale migrației în societatea românească de după 1989 sunt de ordin economic și profesional. Migrația economică este provocată în general de lipsurile materiale care duc la identificarea acesteia ca o soluție de criză. În acest caz unul sau ambii soți, părăsesc țara pentru a găsi un loc de muncă în străinătate, sperând să asigure un trai mai bun celor de acasă. Pornind de la ideea că este vorba de o separare temporară, persoanele în cauză acceptă în străinătate munci pe care autohtonii le refuză, un program extins, uneori chiar 15-18 ore de muncă fizică, condiții de cazare și de alimentare precare și nu în ultimul rând “munca la negru” și implicit lipsa asigurărilor de sănătate și șomaj . În acest context, persoanele respective se află adesea într-o situație de precaritate, care poate duce la dezechilibre profunde de sănătate fizică și mentală și, nu în ultimul rând, comportamentală. Mulți dintre cei care se află la limita subzistenței pot să ajungă victime ale traficului de persoane . Persoanele și familiile sunt supuse unor presiuni psihologice și socio-culturale, care au un impact sever atât asupra emigranților cât și asupra celor rămași în țară.În cele ce urmează vom face câteva propuneri luînd în considerare evoluția situației din  țară și nevoile pastoral-misionare. a. Răspunsuri misionar-pastorale la fenomenului separării copiilor de părințiUna dintre cele mai grave probleme este cea a separării părinților de copii. Copiii lăsați în grija bunicilor sau a rudeniilor și uneori chiar în grija unor cunoștințe, își dezvoltă personalitatea în absența unui model familial consolidat. Considerăm că în cadrul fiecărui cerc misionar ar trebui să fie evidențiate clar cazurile de copii care au părinții în străinătate și ar putea fi gândite acțiuni comune pentru grupuri de parohii. Ar fi deosebit de util ca la nivelul fiecărui cerc misionar sau protopopiat să fie constituite grupuri de intervenție din care să facă parte psihologi, psihiatri, asistenți sociali, cadre didactice, voluntari dispuși să participe la activitățile de asistență socială și educativă, inclusiv la cele de ordin pastoral destinate copiilor din această categorie. Pentru organizarea acestor echipe poate fi folosită experiența de colaborare dintre preoți și psihologi sau psihiatri, dobândită deja în Mitropolia Europei Occidentale și Meridionale .Biserica nu se poate substitui părinților sau reprezentanților legali, dar are obligația morală de a interveni în aceste situații pentru a asigura o sprijinire coerentă, stabilă și de lungă durată. În acest sens, prin intermediul asociațiilor despre care am vorbit mai sus pot fi propuse servicii pentru care părinții pot opta. Asociațiile care funcționează cu binecuvântarea Bisericii ar putea propune servicii de asistență psiho-pedagogică specifică situațiilor de separare a copiilor de părinți, asigurate de echipe constituite din pedagogi și psihologi implicați în slujirea Bisericii; suport pentru învățare, asistarea persoanelor care au în îngrijire copiii separați de părinți pentru probleme administrative și de raportare la instituțiile școlare, etc.Pe de altă parte Biserica ar putea să intervină eficient în menținerea unei legături constante și coerente între părinți și copii. Acest lucru se poate realiza prin stabilirea unui contact direct între preotul din parohia unde se află copiii și preotul din parohia unde se află părinții. Având în vedere evoluția organizării eparhiilor din diaspora, fiecare zonă geografică din Europa este acoperită pastoral-misionar de către un preot. Fiecare eparhie din diaspora poate pune la dispoziția preoților din țară informații despre aria de misiune a fiecărui preot și poate facilita legătura dintre aceștia. Pentru o intervenție eficientă este foarte important ca fiecare caz în parte să fie evaluat de cei doi preoți.Având în vedere experiența Bisericilor occidentale în domeniul formării voluntarilor care își desfășoară activitatea în Biserică, Eparhiile din diaspora pot facilita transferul de experiență pentru formarea animatorilor din centre care au activități pedagogice destinate copiilor. Pentru a-i sprijini pe copii să depășească suferința despărțirii de părinți, pot fi organizate tabere regionale unde participanții ar putea fi sprijiniți de psihologi și pedagogi pentru a înțelege mai bine modul în care pot face față situației în care se află. b. Răspunsuri misionar-pastorale la fenomenul de creștere a vulnerabilității persoanelor în vârstă în contextul migrațieiÎn contextul migrației, numărul tinerilor din parohii, mai ales de la țară, este din ce în ce mai redus. Părinții și bunicii acestora  au nevoi specifice și se simte din ce în ce mai mult necesitatea ca Biserica să intervină în acest cadru și să găsească soluții care pot să răspundă realității imediate, dar și procesului de evoluție a mentalităților. Considerăm că în cadrul cercurilor misionare, este nevoie să fie identificate persoanele vulnerabile. Atunci când copiii își anunță părinții că ar dori să se stabilească în străinătate, părinții în vârstă ajung într-o stare de însingurare care îi poate împinge spre atitudini depresive. Preotul parohiei poate fi inelul de legătură între părinți și copii  pentru a sprijini depășirea unor astfel de momente. Cei care și-au lăsat părinții în țară se simt adesea vinovați  pentru că interesul propriei lor familii nu mai permite o prezență constantă alături de părinți și bunici. Ei nu doresc ca părinții lor să fie considerați drept cazuri sociale, sunt dispuși să-i sprijine, dar din păcate este foarte dificil să găsească soluții convenabile, stabile și de lungă durată. În acest context considerăm că asociațiile care își desfășoară activitatea cu binecuvântarea Bisericii pot să propună servicii adecvate pentru sprijinirea autonomiei persoanelor în vârstă la propriul domiciliu. Ele pot să aibă o ofertă de servicii care să asigure autofinanțarea și să sprijine în același timp și cazurile sociale. Pot fi propuse servicii de asigurare a aprovizionării, asigurare a serviciilor de menaj și curățenie periodică, acompaniere pentru nevoi medicale și administrative, organizare a unor activități de socializare, facilitarea comunicării cu copiii prin telefon și internet. În colaborare cu preotul paroh pot fi organizate activități de asistență pastorală, pelerinaje și alte modalități de sprijinire a participării persoanelor în vârstă, aflate în situație de vulnerabilitate, la viața bisericească. c. Răspunsuri misionar-pastorale la amplificarea fenomenului concubinajuluiTinerii care emigrează sunt puși în fața unui context diferit de cel în care și-au început maturizarea. Societatea occidentală, în care concubinajul este o formă de viață socială asumată ca normalitate, iar divorțul este deosebit de frecvent , destabilizează mentalitatea vulnerabilizată și de statutul de imigrant. Astfel foarte mulți tineri acceptă să trăiască în concubinaj, amână momentul căsătoriei, iar cei căsătoriți ajung la crize de ordin familial și recurg mai ușor la divorț. Datorită faptului că fiecare tânăr emigrant are o mare parte din familie în țară, cele mai multe căsătorii sunt oficiate în România. Din păcate aspectul social-tradițional domină întemeierea familiilor. Nunțile fastuoase cu un număr mare de invitați au ajuns să fie și o recunoaștere a statutului social și o modalitate de ajutor financiar reciproc. Datorită numărului mare de emigranți care doresc să sărbătorească Nunta în țară sunt regiuni în care rezervările pentru săli de nunți se fac cu ani înainte. În acest context, tinerii care s-au hotărât să se căsătorească amână săvârșirea Cununiei timp de doi-trei ani, trăind tot acest timp în concubinaj. Biserica ar trebui să-și adapteze misiunea și la astfel de situații, insistând de fiecare dată când se programează o Nuntă, pe pregătirea catehetică pentru Cununie și pentru viața de familie. Dacă este vorba de o căsătorie în care cel puțin unul dintre miri este emigrant, este important ca pregătirea pentru Nuntă să se facă prin colaborarea preotului din țară cu preotul parohiei din străinătate, apropiată de locul de reședință a mirelui respectiv. Atunci când sunt programate nunți peste mai mult timp, preotul ar trebui să încurajeze săvârșirea Tainei Nunții cât de curând cu putință, într-un cadru restrâns, urmând ca masa festivă să fie organizată atunci când condițiile concrete o permit. Considerăm că ar fi potrivit să fie valorizat mai mult ritualul slujbei de mulțumire aflat în  Molitfelnic imediat după Taina Nunții, pentru ca la un anumit timp după Cununie, când sunt întrunite condițiile pentru organizarea sărbătorii cu invitați, acest moment să fie marcat și printr-un ritual bisericesc de mulțumire. Astfel s-ar putea încuraja primirea Tainei Nunții la timpul potrivit, indiferent de indisponibilitățile de ordin logistic și conjunctural.d. Căsătoriile mixteTinerii emigranți trăiesc într-un context religios majoritar catolic sau protestant și dezvoltă relații de colegialitate și de prietenie și cu persoane de altă confesiune, ajungându-se frecvent la întemeierea unor familii mixte din punct de vedere socio-cultural, dar și din punct de vedere religios. În fața realității căsătoriilor mixte, Biserica trebuie să adopte soluții pastoral-misionare în conformitate cu tradiția doctrinară și canonică aplicată la particularitățile vieții de azi. Odată deciși pentru căsătorie sau chiar căsătoriți civil, unii miri sau soți se apropie de Biserică. Această apropiere, chiar și viciată de formalism sau festivism, exprimă disponibilitatea lor de a se deschide spre lucrarea Bisericii. Cuvintele rostite de Mântuitorul: ”pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6, 37) ne obligă să avem o atitudine de înțelegere și bunăvoință față de cei ce doresc să-și apropie familia de Biserică. În același timp, trebuie să ne întrebăm care sunt cadrele în care această disponibilitate se poate manifesta. Disponibilitatea pastorală a Bisericii nu trebuie să fie înțeleasă ca o îngăduință față de relativizarea conștiinței apartenenței religioase. Ea trebuie să fie privită ca un mijloc de manifestare a iconomiei, în sensul etimologic al termenului: de bună-chivernisire a tot ceea ce înseamnă viață bisericească. Vocația Bisericii este de a transmite chemarea și fermentul Împărăției Cerurilor (Mt 13,33) tuturor realităților pe care Dumnezeu le binecuvântează sau le îngăduie în societate. Biserica atrage atenția asupra complexității problematicii căsătoriilor mixte și asupra faptului că în situațiile în care diferențele de mentalitate și de valori nu sunt luate în serios, acestea pot provoca dezechilibre, care pun viața de familie în mare dificultate. În același timp, atunci când fiii duhovnicești se apropie, chiar purtători fiind de neînțelegeri și neputințe, Biserica nu îi îndepărtează, ci încearcă să îi reintegreze pe măsura puterii lor de a-și asuma această cale. Toată lucrarea pastorală trebuie să se manifeste în respect față de libertatea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, libertate pe care nici Dumnezeu nu o anulează. Respectul față de libertate nu înseamnă însă tolerarea nerânduielii, și nesocotirea pericolelor, ci o preocupare pedagogică pentru ca rânduiala să fie asumată în cunoștință de cauză.  Ținând cont de aceste aspecte, Biserica ar trebui să își intensifice lucrarea de pregătire a adolescenților și tinerilor pentru viața de familie și în cadrul acestei lucrări să fie abordate toate aspectele privind viața de familie „în Hristos și în Biserică”. Această dimensiune pedagogică este un imperativ trasat de însuși Mântuitorul, atunci când îi trimite pe apostoli la misiune, spunându-le: ” învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” ( Mt 28, 19). Suntem chemați așadar la această lucrare spre statornicirea  rânduielii pentru a putea  folosi toate mijloacele lăsate de Hristos și de Biserică, astfel încât calea mântuirii să fie asumată în mod conștient și responsabil.În acest sens îngăduința căsătoriilor mixte este o aplicare a iconomiei, o lucrare a iubirii părintești, menită să salveze ceea ce poate fi lucrător în desăvârșirea fiilor duhovnicești. La Sinodul IV ecumenic, pornindu-se de la prevederile canonului 31 Laodiceea, s-a îngăduit căsătoria unui ortodox cu o persoană neortodoxă, care făgăduiește că va deveni membru al Bisericii . Cu alte cuvinte observăm că Biserica a găsit calea pentru a nu impune formal Botezul sau primirea în Biserica ortodoxă, cerând în schimb asumarea unei perspective de integrare în Biserică.  Textele din colecția fundamentală de canoane se pronunță împotriva căsătoriilor mixte săvârșite pur și simplu, fără un discernământ pastoral (canonul 10 Laodiceea, 31 Laodiceea, 21 Cartagina). În același timp, chiar dacă prin canonul 72 Trulan sunt interzise căsătoriile mixte, același text îngăduie asumarea eclezială a unei familii constituite dintr-un convertit și un neortodox. Prin aceasta se arată că respingerea căsătoriilor mixte nu are un  caracter doctrinar, ci unul pastoral-disciplinar. Din acest motiv, în toate perioadele istorice Bisericile locale s-au considerat competente pentru a aplica iconomia prin acrivie sau pogorământ și fiecare Biserică autocefală este competentă să gestioneze în mod autonom aceste aspecte . Caracterul mixt al căsătoriilor nu se referă doar la confesiunea diferită a celor ce se căsătoresc, ci și la diferențele culturale, care pun probleme deosebit de serioase. Biserica nu se poate substitui conștiinței și voinței credincioșilor, dar are obligația de a-i catehiza și a-i pregăti pentru depășirea problemelor, care pot să apară într-un mediu familial multicultural și/sau multiconfesional. ConcluziiAvând în vedere cele prezentate mai sus, putem sintetiza câteva concluzii. 1. Biserica Ortodoxă are capacitatea de a-și adapta misiunea la noul context în care își desfășoară activitatea. Luarea în considerare a particularităților misionar-pastorale în contextul migrației este o obligație pentru fiecare slujitor al Bisericii. 2. Situațiile create în contextul migrației, mai ales cele legate de fenomenul separației copiilor de părinți și a părinților vârstnici de copiii emigranți, trebuie analizate cu multă responsabilitate, implicând în slujirea Bisericii persoanele, care prin vocație și pregătire profesională pot să sprijine lucrarea eclezială și toate entitățile canonice de care Biserica dispune. 3. În contextul actual, fiecare preot trebuie să evalueze harismele cu care Dumnezeu a înzestrat comunitatea locală și să faciliteze punerea lor în slujba misiunii. Mirenii pot aduce mari foloase în cadrul slujirii pastorale, având în vedere că într-o societate din ce în ce mai reticentă la atitudinile clericaliste, ei pot să fie propovăduitori eficienți prin darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. 4. Dezvoltarea unei rețele de asociații partenere în slujirea social-caritativă și psiho-pedagogică, în contextul migrației, este pentru Biserica din zilele noastre o nevoie efectivă. 5. Experiența altor biserici din occident poate să fie de un real folos pentru noul context în care Biserica își desfășoară misiunea. În acest sens creșterea deschiderii față de ideea participării la cât mai multe proiecte sociale în parteneriat/colaborare cu celelalte biserici, ar putea fi salutară din punct de vedere al îmbunătățirii aptitudinilor noastre manageriale.  6. În contextul migrației trebuie să fie valorizate legăturile dintre parohiile din țară și din diaspora și să fie facilitată comunicarea dintre preoți. Este timpul să conștientizăm și să asumăm în practică faptul că mutațiile sociale  determină noi nevoi pastorale, care implică slujiri distincte, presupunând un mod specific de implicare și un nivel de instruire uniform-consolidat a personalului clerical. Aceasta s-ar putea realiza prin crearea unei platforme instituționale (departament dedicat), care să asigure un flux continuu și structurat de instruire, informare și comunicare între cele două câmpuri de misiune, vizând biunivoc racordarea preoților la contextul migrației, atât din țară cât și din străinătate, și transferul reciproc de  experiență, urmărind prin aceasta inclusiv pregătirea viitorilor preoți pentru a face față la noile exigențe misionar-pastorale ale parohiei integrate în „satul planetar”.

 Pr. conf. dr. Radu Petre MUREȘANFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Repere actuale privind activitatea misionară a preotului în mediul rural:provocări, șanse, perspective

Introducere. În ultima vreme, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s-a aplecat cu mai multă atenție asupra satului românesc. Vastul program de asistență socială și de catehizare al Bisericii Ortodoxe Române a îmbrățișat concret și lumea satelor, într-o serie de proiecte care se derulează cu rezultate notabile. Cu toate acestea, într-o societate rurală care a ieșit din comunism cu răni greu de vindecat, care a traversat o tranziție lungă și dureroasă, iar acum se află la răscrucea unor tendințe și curente din cele mai diverse, rămân multe lucruri de făcut din perspectivă pastoral-misionară. După aderarea Românei la Uniunea Europeană (2007), în contextul fenomenului migrației și al profesionalizarii agriculturii, lumea satelor trece prin transformări bulversante iar legătura sensibilă care exista între viața religioasă și modul de viață rural începe să slăbească . În „societatea post-țărănească”, așa cum au numit-o sociologii, se profilează un nou etos al muncii, o nouă dimensiune a relațiilor inter-umane și nu în ultimă instanță o nouă spiritualitate . Provocări în activitatea misionară a preotului în mediul rural. Fenomenul migrației presupune o serie de provocări de natură misionară. Aș menționa, în primul rând, marea provocare a recompunerii parohiilor, în sensul că relativa uniformitate a credincioșilor unei parohii de țară în ceea ce privește starea materială, educația, mentalitatea, spiritualitatea începe să se dilueze. Dacă excludem un nucleu „pământean”, care nu a părăsit niciodată satul natal cu scopul de a rezida în altă localitate, constatăm astăzi că o mare parte a populației rurale este rezultatul unei migrații sat-oraș, sat-străinătate, care funcționează în ambele sensuri . Pentru activitatea preotului de la țară se deschid noi câmpuri de pastorație și misiune în domeniul filantropiei, asistenței sociale sau catehezei (soarta copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate, soarta bătrânilor abandonați, inegalități economice și sociale, noi concepții despre lume și viață și o nouă spiritualitate care pătrunde în lumea satului). Un alt fenomen provocator pentru activitatea misionară în mediul rural îl reprezintă apariția unui nou ethos al muncii, care se constituie la întâlnirea dintre două nefericite experimente sociale: cel din timpul comunismului, când munca sub ipostaza ei de muncă voluntară sau patriotică, a fost folosită ca mijloc de înregimentare și de epuizare fizică ; respectiv cel din timpul interminabilei tranziții post-comuniste, caracterizată prin stresuri necunoscute anterior (inflație, șomaj, nesiguranța locului de muncă, necesitatea reconversiei profesionale, etc.). Rezultatul a fost reducerea muncii la nevoia de a câștiga bani, indiferent de metodele prin care se reușea atingerea acestui scop, respectiv pierderea caracterului comunitar al muncii. De aceea, promovarea atitudinii creștine față de muncă, care să denunțe ispita idolatrizării muncii, dar și ispita lenei, ar trebui să fie un imperativ în activitatea misionară a preotului de la țară. Pentru a ne menține tot în categoria provocărilor externe, trebuie să menționăm fragmentarea comunităților rurale printr-o recrudescență a activității noilor mișcări religioase în mediul rural, coroborată cu pătrunderea în lumea satului a unor alternative spirituale (ezoterice, gnostice, orientale) sau tehnici de vindecare holistice (bioenergii, reiki, aure, etc.). Conduita corectă a preotului în contextul proliferării cultelor neo-protestante în parohia sa este esențială. Pentru aceasta, este absolut necesară cunoașterea temeinică a acestor mișcări sau curente, a învățăturilor pe care le promovează și a mijloacelor orientate spre prozelitism, pe care le folosesc. Până aici am identificat anumite provocări pastoral-misionare, care provin din afara Bisericii. Ele sunt dublate, din păcate, de multe neajunsuri și lipsuri care se datorează propriei noastre neglijențe în activitatea pastoral-misionară. Multe dintre acestea, care s-au perpetuat tacit de-a lungul timpului, sunt legate de cultul morților sau de Sfânta Liturghie și reprezintă modalități defectuoase de zidire a comunității parohiale. Grija creştinească pe care o arătăm celor dragi plecați dintre noi este întunecată adesea de obiceiuri care au la bază tradiții mai îndepărtate sau mai recente, superstiții sau, pur și simplu, adăugiri imaginare care vin dintr-un pietism exagerat și care deplasează atenția credinciosului de la ceea ce este cu adevărat important (rugăciunile şi rânduiala Bisericii) la lucruri marginale . Preoții de țară trăiesc dilema acceptării „tradițiilor locului”, chiar dacă ele nu sunt canonice și nici ziditoare, sau a respingerii acestora cu riscul pierderii credincioșilor. Menționez, în acest context, câteva situații cu care am venit personal în contact: practica de a săvârși parastas la fiecare trei sâmbete după moartea cuiva drag, timp de 6 luni, lucru acceptat și încurajat de preoți ca fiind „obiceiul locului”, dar costisitor și împovărător pentru familie; obiceiul ca, la pomenirile de obște ale celor adormiți, pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, la ușa Sfântului Altar, fie înaintea de ieșirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredințarea” celor care le-au dat; practica larg răspândită a săvârșirii parastaselor fără Sfânta Liturghie, situație pe care preoții o promovează din comoditate și scopuri mercantile, iar credincioșii o acceptă din neștiință. Preoții de la sat ar trebui să explice credincioșilor, în mod onest și corect, care sunt soroacele de pomenire ale celor adormiți în Biserica Ortodoxă și să arate că adevărata legătură dintre cei vii și adormiți și mijlocirea  Mântuitorului Iisus Hristos se săvârșește plenar doar prin Sfânta Liturghie. În multe parohii rurale se practică împărtășirea în afara Sfintei Liturghii a credincioșilor care nu se află pe patul de moarte și nici nu sunt grav bolnavi. Este important să nu uităm că parohia și viața ei sunt determinate euharistic și, prin urmare, că  participarea poporului lui Dumnezeu la Dumnezeiasca Euharistie nu este o chestiune particulară a fiecărui credincios, ci o realizare a comuniunii în Hristos. Adunarea comunității în rugăciune, propovăduire și împărtășirea cu Sfintele Taine este nucleul cel mai intim al vieții liturgice. Dacă acest nucleu este sănătos, în jurul lui se poate constitui o comunitate vie, care să dezvolte diferite forme de propovăduire misionară. Marea provocare o reprezintă preotul însuși, cu vocația, pregătirea și disponibilitatea sa jertfelnică de a lucra „cu timp și fără timp” în câmpul misiunii. Părintele Dumitru Stăniloae se referea adesea la cele două laturi ale misiunii preoțești, una care vizează sfințirea preotului, cealaltă care implică datoria lui de a propovădui Evanghelia nu doar de la amvon, ci și în afara zidurilor Bisericii, denunțând inerția preoților care „nu mai ies din biserică spre a căuta oaia cea pierdută și nu se mai roagă”. La rândul său, Mitropolitului Emilianos Timiadis spunea simplu că preotul trebuie mai întâi să fie și apoi să facă. Mai întâi trebuie să-și zidească propria sa viață duhovnicească, pentru ca să poată apoi să se ocupe de problemele pe care le presupune slujirea sa: probleme pastorale, catehetice, umanitare, sociale, administrative . În opinia mea, există doi factori majori care încorsetează angajamentul pastoral-misionar al preotului în general: a) lipsa de interes față de orice activitate misionară, rezultat firesc al lipsei de vocație, respectiv b) constrângerile de natură economică. În ceea ce privește constrângerea economică, aceasta poate fi expresia unei nevoi reale, mai ales în parohiile sărace de la sate, sau poate fi expresia unei aspirații la împlinire materială. În ambele cazuri, rezultatul este catastrofal pentru activitatea misionară: preotul are un al doilea job și își canalizează aproape toată energia și timpul în acea direcție sau impune taxe enoriașilor, face alianțe nefirești cu puterea politică locală, care îl transformă în agent electoral, tolerează, așa cum am arătat, superstiții de tot felul și practici necanonice, în special cele legate de înmormântare și săvârșirea parastaselor și, mai presus de toate, se complace în slaba articulare liturgică a slujbelor bisericești. Șanse pentru revigorarea misiunii în mediul rural. Pornind de la aceste constatări, ne putem întreba ce șanse există pentru dezvoltarea unei misiuni autentice și eficiente în mediul rural? În opinia mea, așa cum provocările vin din exterior, dar și din interior, tot la fel și șansele pot fi identificate în particularitățile satului românesc actual, coroborate cu jertfelnicia preotului de a lucra „cu timp și fără timp” în câmpul de misiune și cu disponibilitatea de a căuta soluții la provocările cu care se confruntă. Un aspect pozitiv al pastorației și misiunii în mediul rural constă în primul rând în ceea ce am putea numi, cu un termen la modă, „predictibilitate”, adică faptul de a-ți cunoaște ușor întreaga turmă- parohia, de la cel mai mic până la cel mai în vârstă. Un alt factor pozitiv îl constituie capacitatea satului de a păstra și de a menține, într-o măsură mai mare decât orașul, modelul religios moștenit, în sens larg . De exemplu, există la români forme ale tradiției creștine care au devenit adevărate instituții comunitare sociale (marile sărbători, procesiunile, hramurile,  pelerinajele, individuale sau comunitare, la mânăstirile din apropiere etc) și prin intermediul cărora locuitorii din mediul rural își manifestă identitatea lor . Și dacă Biserica Ortodoxă militează pentru edificarea unei culturi creștine, atunci rolul unui preot de la sat este crucial în acest sens. Factorii de decizie sau cu responsabilități pe plan local (primar, consilieri, învățători, profesori) pot rezona cu acele activități inițiate de preot care valorifică tradițiile locului sau stimulează mândria, conștiința și demnitatea locală și pot ajunge să sprijine în mod concret (financiar, cu personal specializat, cu spațiu adecvat) programele culturale, catehetice, educaționale din Biserică, adresate în special copiilor și tinerilor: colinde, dansuri populare, teatre populare legate de Nașterea Domnului, colecție de costume populare etc. Un alt aspect care poate favoriza misiunea preotului în parohiile rurale constă în faptul că lumea satului este mai integrată în ciclul naturii, decât populația citadină. În acest context, ierurgiile ca lucrări sfinte ale lui Hristos, săvârșite prin preot, pentru sfințirea și ajutorul omului în diferite împrejurări și pentru sfințirea firii înconjurătoare și a lucrurilor folositoare vieții omenești joacă un rol important. Preotul de la sat nu ar trebui să rateze șansa de a face o catehizare corespunzătoare, arătând importanța rânduielilor Bisericii pentru binecuvântarea animalelor din gospodărie sau a oilor de la stână, la începutul semănatului, la sădirea și culesul viței de vie sau la binecuvântarea vinului celui nou etc. Se naște totuși întrebarea firească cum reușim să întâlnim credincioșii pe teritoriul nevoilor lor concrete și ce poate face concret un preot într-o parohie în afară de servicii religioase? Nu cred că există un răspuns general-valabil mulțumitor, ci este necesar să construim o mulțime de strategii misionare contextuale . Cert este că modul în care este transmis conținutul credinței, în care este propovăduit Adevărul Evangheliei lui Hristos, cu mijloacele concrete ale epocii în care trăim și ale contextului în care ne aflăm, are o mare importanță în cadrul activității pastoral-misionare. Ni se cere, practic, să predicăm o Evanghelie neschimbată în mijlocul nevoilor schimbătoare ale unei parohii, prin intermediul unui limbaj care să fie înțeles de membrii acelei parohii. În acest context, este nevoie să se acorde mai multă atenție Tainei Sfintei Spovedanii, în cadrul căreia există posibilitatea de catehizare individuală, de modelare a caracterelor și a conștiințelor. Preotul poate să stabilească punți de comunicare pornind de la lucruri foarte personale, care țin de mentalitate, credințe, valori, situația familială a unui credincios cu care vine în contact.  Mai departe, cred că este imperios necesară construirea unei strategii catehetice și pastorale pentru asistarea credincioșilor aflați în situații speciale (criză familială, boală, moartea cuiva drag, pierderea locului de muncă, familii destrămate din cauza migrației în străinătate, greutăți financiare majore). Odată identificate punțile de comunicare și limbajul comun, eforturile pastoral-misionare pot fi canalizate în direcția corectă, astfel încât să răspundă nevoilor credincioșilor. Există numeroase modalități de a face cateheză la nivelul parohiei și am să enumăr doar câteva cu care am venit personal în contact: prezentarea săptămânală a unei cărți religioase, din pangar, după slujba de acatist; proiectarea unor filme religioase cu și despre marii duhovnici sau chiar a unor filme artistice cu conținut religios prin intermediul cărora preotul are posibilitatea să-și ilustreze cuvântul; organizarea unei bibliotecii parohiale și împrumutarea cărților; pelerinaje la mănăstiri; organizarea unui cor bisericesc format din credincioșii care vin la biserică regulat, pelerinaje la mănăstiri, acțiuni filantropice punctuale sau care antrenează întreaga comunitate (vizite la spitale, penitenciare, case de bătrâni, orfelinate). În acest efort, credincioșii trebuie să se afle în relație nemijlocită cu Sfânta Scriptură, prin stabilirea unui program comunitar de citiri din Vechiul și Noul Testament și de cateheză săptămânală pe marginea lecturilor biblice. Pentru ca toate aceste posibile soluții pe care le-am creionat să se materializeze, este nevoie ca preotul să dobândească o înțelegere clară a rolului mirenilor în Biserică. Teologii contemporani, mai ales cei ruși, au dezvoltat o teologie a laicatului/mirenilor, a cărei teză principală este că odată cu primirea Sfintelor Taine de inițiere, Botez, Mirungere, Euharistie, se face confirmarea preoției universale a tuturor creștinilor. . Prin urmare, a fi creștin înseamnă a fi chemat. Mireanul este „preot al existenței sale”, adică este chemat să trăiască credința în familie și în împrejurările cotidiene ale vieții, în timp ce preotul este chemat să se roage și să susțină viața spirituală a parohiei . Perspective în activitatea misionară a preotului de la sat. Dacă preotul este convins de importanța mirenilor în Biserică, nu perpetuează  o eventuală separație între cler și popor și știe cum să activeze harismele și posibilitățile concrete ale fiecărui credincios, astfel încât el să devină un mădular conștient al Trupului lui Hristos, care este Biserica, atunci va avea în enoriașii lui niște colaboratori de nădejde în activitatea misionară (voluntariat, donație de materiale, donații în bani, etc). Și oricare ar fi provocările în lumea satului contemporan,  avem și soluția, în duhul Sfinților Părinți, pentru depășirea acestora: necesitatea absolută de a săvârși Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care nu se realizează doar unirea credincioșilor cu Hristos, ci și existența noastră bisericească, frățietatea și unitatea mădularelor trupului Bisericii. Doar prin Sfânta Liturghie toți cei foarte diferiți ca stare materială, poziție socială sau pregătire intelectuală intră într-un creuzet în care Hristos Domnul îi transformă tainic într-o unitate . Sfânta Liturghie euharistică este deopotrivă provocare, șansă și perspectivă a vieții noastre spre viața veșnică. Pentru că numai prin participarea la sinaxa euharistică credincioșii ajung la o înțelegere corectă a învățăturii Sfinților Părinți și a experienței vieții lor în Hristos, în mijlocul lumii contemporane. Aceste observații nu au pretenția de exhaustivitate. Cu siguranță, provocările sunt mult mai numeroase, decât cele pe care le-am amintit, rămânând să fie descoperite de fiecare preot în parte, în câmpul lui de misiune și să primească un răspuns sau o soluție concretă.

 Pr. conf. dr. Stelian IONAȘCUFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Elemente teoretice și practice privind recitativul liturgic al preotului și diaconului în cazul ecteniilor, „citirii” apostolului și a Sf. Evanghelii, cântări la Sf. Taine și ierurgii

PreliminariiCântarea recitativă în biserică este o interpretare prin excelență solistică, pe care preotul și diaconul o practică la toate slujbele pe care le oficiază, în opozabilitate ca stil și deopotrivă complementaritate ca desfășurare cu alte momente muzicale de la strană,  în variantă irmologică sau melismatică. După modul în care se derulează recitativul liturgic din punct de vedere melodic și ritmic, există trei maniere de cânt:1. Recitarea pe un singur sunet, care poartă denumirea de cântare recto-tono; 2. Recitarea pe un singur sunet, cu o scurtă cadență finală ritmico-melodică; 3. Recitativul cvasicântat  care presupune o îmbinare dintre recitarea propriu-zisă și inflexiuni melodice care gravitează în jurul fundamentalei. Se pretează mai cu seamă la recitarea Apostolului și Sfintei Evanghelii, dar și a altor momente mai ample din cadrul slujbelor. Evoluția istorică a recitativului liturgic din cărţile de ritualRecitativul liturgic al preotului sau diaconului după cărțile de ritual are la origini cea mai veche și mai simplă notație și anume notația ecfonetică . Această însemnă că ecteniile, ecfonisele, pericopele evanghelice, variatele formule de salutare, binecuvântare și îndemn , formulele doxologice ș.a., care acum au un caracter improvizatoric și de sute de ani se perpetuează pe cale orală, au avut la bază niște reguli precise, consemnate printr-o seamă de semne neumatice și care  nu lăsau loc hazardului și bunului plac al interpretului  . Semiografia ecfonetică era scrisă direct pe textele pericopelor evanghelice sau ale apostolului, de obicei cu roșu. Către sfârșitului sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea, notația ecfonetică dispare  din manuscrise, nemaifiind de utilitate practică, însă experiența și tehnica de cântare rămân mai departe în codice precum evengheliare, lecționare, praxapostoli și paremiare. Se înțelege că după această etapă se va continua practica de cântare recitativă, bazată pe experiența înaintașilor, pe noțiunile elementare predate de profesori, precum și pe imitația sau improvizația de la cei mai înzestrați slujitori. Cert este că manuscrisele și tipăriturile ulterioare ale Liturghierului, Molitfelnicului, Sfintei Evanghelii, sau ale Apostolului vor cuprinde doar textul liturghic, fără nicio însemnare muzicală sau indicații legate de interpretare.Soluții în practica recitativului liturgicPractica recitativului liturgic a depășit demult, pentru majoritatea preoților, etapa inițierii sau nevoia unei pregătiri speciale în acest sens. Orele de muzică din Seminarul Teologic sau Facultatea de Teologie, orele de practică liturgică, cor și ansamblu coral, precum și cântarea la strana paraclisului școlii sau al diferitelor biserici parohiale, au constituit o suficientă pregătire pentru rostirea cu emoție, dar corectă a primei ectenii (Drepți primind…), când viitorul slujitor al altarului primește harul hirotoniei. Pentru întocmire acestui studiu am apelat la bibliografia pe care am considerat-o necesară, între care, cel mai vechi studiu aparține profesorului Nicolae Lungu . A fost scris în 1957, era de zece ani dirijorul coralei Catedralei Patriarhale și profesor la Institutul Teologic, având o bogată experiență pedagogică și teologică și o radiografie clară a fenomenului muzical laic și bisericesc din țara noastră. El însuși își punea atunci o seamă de întrebări, avea frământări și nemulțumiri pentru inovațiile preoților în recitativul liturgic, „care aduc mare rău Bisericii” . Profesorul Lungu amintește că, din aceeași dorință de a trasa niște reguli în ceea ce privește recitativul liturgic, au scris câteva exemple muzicale și Anton Pann, Ștefanache Popescu sau I. Popescu Pasărea. Profesorul Lungu enumeră șapte sitații în care curentul laicizant „amenință cu o desfigurare toate serviciile divine” sub influența „teatrelor de operă și operată, a radio-ului, a muzicii din filme etc” .a) La citirea Apostolului sau Evangheliei: tendința unora de a cromatiza ascendent pe tot parcursul textului, începând cu cel mai grav sunet până la cel mai acut „terminând într-un zbieret sălbatic”. Comentariul profesorului Lungu se îndreaptă atât spre estetica nefastă a acestui mod de a cânta, dar și a pierderii cu totul a atenției credincioșilor spre conținutul mesajului evanghelic și preocuparea lor doar asupra performanțele vocale ale slujitorului.b) Inovatori care în ectenii sau îndemnuri liturgice „brăzdează slujba de la un capăt la altul întrebuințând formule melodice luate din diferite opere”. Profesorul N. Lungu  atenționează că bisericile sunt locașuri de cult și nu teatre de operă.c) Ridicole sunt încercările unora de a recita Evanghelia imitând ca sonoritate personajele biblice, schimbând tonalitatea sau timbrul după cum ar considera ei vocea povestitorului, a Mântuitorului, a femeilor mironosițe etc. Pe lângă ridicolul situației, se pierde însuși mesajul narativ al Evangheliei.d) La inovații adaugă și simpla citire a Evangheliei, ca pe orice lectură sau discurs. Profesorul Lungu consideră că textul citit nu este auzit de credincioși – să ne gândim că nu erau mijloace suplimentare de amplificare moderne – și recomandă să se păstreze tradiția ecfonetică a cântării Evangheliei. Noi știm astăzi să facem distincție între citirea unui text bisericesc și rostirea unui discurs sau predici. În acest caz se înțelege că Evangheliile mai lungi pot fi și citite.e) Laicizarea până la profanare a formulelor de sfinție a darurilor – „…Luați, mâncați…”, pe melodii de romanțe, arii sau serenade. Fenomenul perpetuat până în vremea noastră la anumiți slujitori este aspru sancționat de profesorul Lungu .f) Este împotriva dramatizării formulelor recitative „în tonalități minore, plângătoare transformând biserica într-un teatru lacrimogen”. g) Inovatori care „melodizează excesiv orice ectenie, orice text sau îndemn”, pierzându-se continuitatea mesajului care este anulat de melodia prea dezvoltată. După părerea noastră, succesul garantat pentru cântarea recitativă în stil bisericesc are la bază mai mulți factori:1. Ascultarea față de ceea ce am învățat de le profesorii de le teologie și punerea lor în practică așa cum am mărturisit la finalul studiilor. Ieșirea în ”decor”, chiar și cu un stil de cântare care a avut „ab initio” bune intenții, duce la situații iminente de a fi judecați de către confrați și de a eșua în modul de cântare.2. Rezolvarea problemelor legate de pronunție și inteligibilitatea textului.În procesul recitării liturgice, consoanele finale ”sunt cele mai defavorizare”  conducând la situații în care credincioșii sunt nevoiți mai mult să intuiască textul. Dezinteresul față de modul de pronunție și rostirea într-un tempo prea alert al ecteniilor, precum și neadaptarea la condițiile acustice ale locașului de cult (biserici cu halou), conduc spre următoarele situații nefericite:„Ca su’ stăpânirea Ta, to’ deauna fiin’ păzi’ Ție slavă să înălță’…” etc.Hristo  sa învia (t) din morți../ Că Sfân tești…ș.a.m.d.3. Realizarea unui dialog corespunzător între recitativul preotului și răspunsul de la strană. În această speță preotul este chemat să ”prindă tonul” adică ethosul și plaja de desfășurare ale glasului în care se cântă la strană. Preotul trebuie să cânte de obicei pe fundamentală (sunetul principal al modului sau tonica),  în care se dau răspunsurile cântate de strană sau de către cor. Abaterile de la regula recitării pe sunetul fundamental sunt octava și mai rar cvinta (dominanta). Neplăcute sunt recitările pe terță, cvartă și cu totul nepotrivite pe sunete care nu fac parte din structura modului respectiv al cântării de la strană. Dan Drăgoi  semnalează o altă discrepanță, când ”preotul și-a făcut o rutină de nezdruncinat” în a spune ectenia pe un ton comod, unde consideră că vocea îi sună cel mai bine (legea minimului efort) și strana continuă să cânte răspunsurile în propria structură melodico-armonică. 4. Atenția permanentă asupra detaliului și a noutăților în cazul diortosirii textelor liturgice. Rutina face ca vechile obișnuințe să fie înlocuite mai greu. Dacă la textul unei rugăciuni din Liturghier sau Molitfelnic, pe care preotul o spune de obicei în taină, modificarea apărută ca noutate nu implică în mod direct implicarea credinciosului, atunci când vorbim de cântări care sunt spuse cu voce tare, este imperios necesar ca slujitorul să își însușească îmbunătățirile aduse textului, și să le rostească așa cum au fost tipărite în cărțile de cult.   Oferim un  exemplu în care, numai binecuvântarea mare de la Sfânta Liturghie, a suferit de-a lungul timpului mai  multe modificări:„Binecuvântată este împărăția a Tatălui…” – greșit.„Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh și acum și pururea…”- greșit.„Binecuvântată este împărăția Tatălui și-a Fiului și-a Sfântului Duh…”- greșit.5. Păstrarea de-a lungul cântărilor recitate a accentelor firești limbii române. Din succesiunea accentelor și non accentelor silabelor textului se naște ritmul musical al cântării recitate: Cu pa-ce Dom-nu-lui să ne ru-găm.  Dacă preotul va supune acest ritm al silabelor unei muzici de felul  atunci accentul firesc din vorbire va fi compromis în cântare. Varianta corectă ar fi:  Pornind de la datele de mai sus, o seamă de cazuri asemănătoare, pot fi rezolvate astfel:    Alte cazuri de accente nepotrivite în cântarea recitativă: “…cu toți sfinții să o pomenim…”/ “…pe cei bine credincioși…”/ “…să luăm aminte…”/ “…să mulțumim Domnului…”/.

ConcluziiConcluziile referitoare la practica ortodoxă – în sensul de dreaptă credință – a recitativului liturgic sunt ușor de reperat din cuprinsul acestui studiu. Tradiția orală și și absența unei notații muzicale pentru această manieră solistice de cântare în Biserică au lăsat loc și unor interpretări personale din partea unor slujitori ai altarelor, care s-au dovedit a fi contagioase și dăunătoare comunităţii eclesiale. De aceea, unii profesori si protopsalți au considerat necesar să își exprime punctul de vedere și să vină cu soluții teoretice și practice, dintre care amintim pe: Anton Pann, Nicolae Severeanu, Ștefanache Popescu, I. Popescu Pasărea, Nicolae Lungu, Dan Drăgoi ș.a.

 Pr. conf. dr. Vasile CREȚUFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Cateheza parohială. Modalități de predare a învățăturii ortodoxe către tineri
IntroducereO privire atentă asupra situaţiei actuale a societăţii, dar mai ales asupra identităţii tinerilor, va scoate în evidenţă  faptul că ei devin nesiguri pe tărâmul credinţei şi al adevăratelor valori creştine şi umane. Contextul social din România zilelor noastre are, fără îndoială, o influenţă covârşitoare asupra vieţii lor. Unii se simt singuri, doar cu problemele lor, atunci când şcolile sunt agresate de tendinţa agresivității verbale sau fizice, de cea a tutunului, a alcoolului, a drogurilor, a sexualităţii precoce, a vulgarităţii de limbaj şi a devierilor de comportament. Alţi tineri caută propria fericire în simboluri, imagini, vicii sau lucruri exotice, îndreptându-se astfel către noi forme de religiozitate şi secte de diferite origini, care maschează individualismul accentuat prin oferirea de grupuri protectoare.  „Valorile” lumii actuale sunt succesul, imaginea publică strălucitoare, performanţele materiale şi profesionale. De timpuriu, tinerii sunt influențați de mass-media şi de noile tehnologii de comunicare, astfel încât să poată atinge aceste „obiective”. Ei sunt învăţaţi să joace un rol, să se prezinte excelent, să-și vândă competențele cât mai bine. Însă nici o rețea de socializare și nici chiar smartphone-ul nu pot înlocui prezenţa fizică a unei persoane şi efectul binefăcător pe care ţi-l aduce învecinarea cu un om dedicat lui Hristos.Rolul și locul tinerilor în Biserică „Tinerii sunt destrăbălaţi”, „tinerii sunt iubitori de patimi”, „tinerii sunt neascultători”, „tinerii sunt fără frică de Dumnezeu”. Am auzit de multe ori aceste constatări moraliste . Întrebarea mea este: au avut ei condiţiile de a creşte în viaţa creştină sau nu? Aud ei chemarea Bisericii? În ce măsură mai mai poţi fi creştin practicant în lumea de azi? Negreşit, duhul actual al lumii – hedonist, desacralizant şi adesea ateu – nu este nici pe departe propice credinţei. Însă potrivnicia lui nu poate fi comparată cu veacurile de catacombă şi cu persecuţiile sângeroase. Prin urmare, voi răspunde afirmativ la întrebarea „Poţi să mai fii creştin în lumea de azi?”. E mai uşor să-l mărturisești pe Hristos într-o lume consumistă, marcată de materialism galopant, decât în temniţele de la Aiud, Jilava ori Gherla. Cu toate reclamele şi „ofertele”, nimeni nu te împiedică să posteşti,  să te angajezi serios într-un ritm de viaţă creştină, să simţi ajutorul lui Dumnezeu în viaţa ta care vine pe măsura curăţirii de păcate, nimeni nu te smulge din biserică atunci când tu o cauţi cu adevărat pentru a-L regăsi pe Dumnezeu sau pentru a regăsi pacea pierdută.Experienţa personală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa tinerilor îi va îndemna să se angajeze peste tot unde lucrarea lor este necesară. Desigur, drumul descoperirii credinţei ca valoare personală, definitorie pentru fiinţa umană, nu este deloc ușor. „Cei mai mulţi rămân la o credinţă vagă, amestecată adeseori cu superstiţia, credinţă care nu-i angajează deloc la o viaţă de rugăciune, de post, de înfrânare. Lumea cu ispitele ei este mult mai atrăgătoare decât credinţa cu exigenţele ei. Totuşi, sunt astăzi, din mila lui Dumnezeu, mulţi tineri care nu se mulțumesc cu superficialitatea, cu surogatele plăcerii pe care le oferă o viaţă trăită în păcat. Biserica îi aşteaptă pe tineri să se angajeze de asemenea în misiunea ei de propovăduire a credinţei şi de slujire a semenilor. Tinerii sunt dinamici, au iniţiative, precum și forţa necesară pentru a le duce la îndeplinire; toate aceste calităţi trebuie să servească revigorării parohiilor noastre, unde, în afara slujbelor din duminici şi sărbători, nu se mai petrece nimic” .Prin ce caracteristici ar trebui să se distingă catehizarea tinerilor? Prin ce se deosebesc ei de oamenii maturi? Nu sunt şi unii şi alţii chemaţi la aceeaşi mântuire? Este evident că așa stau lucrurile. Numai că tinerii au nevoie să li se vorbească într-un limbaj accesibil, cu cât mai puţine arhaisme și refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn. Şi asta nu e rău. Alergia lor este motivată de faptul că limbajul de lemn ascunde lipsa unei relaţii vii cu Hristos, este semn al uscăciunii, al micimii sufleteşti, al discrepanţei dintre mesaj şi propovăduitorul sau : „Nimeni nu vrea să întâlnească un preot care crede că le ştie pe toate. Este mai important să ştii unde să cauţi, decît să crezi că ai găsit fără să fi căutat vreodată. Nu de erudiţi are nevoie Biserica, ci de oameni care au descoperit entuziasmul cunoaşterii şi al iubirii, firescul vieţii duhovniceşti, bucuria slujirii aproapelui şi exigenţele infinite ale Înţelepciunii lui Dumnezeu. Un student teolog de calitate, ca şi un preot iubit de popor, este omul aflat în posesia unei busole. Neîncetat, aceasta îi indică Răsăritul nostru, cel de sus” .De ce nu vin mai mulți tineri la biserica? La această întrebare, prezentăm câteva posibile răspunsuri. Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă aproape nimeni. Această afirmaţie nu trebuie să surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; uneori, cei din biserică sunt primii care îndepărtează tinerii din biserică. Cum se explică această afirmație? Din nefericire, prima lor interacțiune cu biserica are loc de multe ori prin intermediul agenților de circulație: „tinerii se simt adeseori singuri sau excluşi, mai ales în comunităţi închise, de oameni în vârstă, protocronişti, dornici de a face observaţie sau anchilozaţi în complexe şi suferinţă. Mustrarea în Biserică, săvârşită de neaveniţi, este o reţetă sigură pentru alungarea tinerilor. Am citit odată pe un site de căsătorii numit www.miresici.ro diferite păreri şi opinii pe un forum. Peste tot, observaţiile acide, mustrarea amarnică, încruntarea pe post de competenţă mistică, taxele şi interdicţiile nejustificate, sunt catalogate ca fiind piedici în calea participării tinerilor la viața Bisericii. Tinerii doresc să se simtă acceptaţi, să fie primiţi cu dragoste, să simtă efortul şi stăruinţa preotului în a-i ajuta. În toate acestea discuţia, taifasul duhovnicesc, sfatul bun şi, mai ales, Spovedania, sunt esenţiale. Şi încă ceva: zâmbetul poate deschide porţile inimii tinerilor către Dumnezeul bucuriei netrecătoare” . În al doilea rând, mulți tineri nu vin la biserică pentru că ei nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără biserică. În al treilea rând, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi altfel. În al patrulea rând, cele sfinte li se par tinerilor complicate şi inutile. Nu în ultimul rând, sunt destui tineri care afirmă că biserica este plictisitoare; pentru cariera şi interesele lor, credinţa nu este relevantă. Alții spun spun că se roagă în felul lor, că îl au ei pe Dumnezeu și că n-au nevoie de biserică .O radiografie lucidă a catehezei parohiale actualeDeși la nivel statistic și declarativ sunt rezultate și intenții dintre cele mai nobile, în realitate, educația religioasă a tinerilor ezită între inerție şi derivă, între precipitări oficiale şi lentori orientale, între reguli administrative şi relativism balcanic. Deseori devin melancolic înaintea unui fenomen ușor observabil în viața parohiilor urbane și rurale: entuziasmul, competența și consecvența pentru derularea unui program catehetic atractiv și accesibil sunt virtuți din ce în ce mai rare printre cei chemați să și explice credința, nu doar să respecte un ritual. Altfel spus, secerișul e mult, dar secerătorii sunt puțini. După știința mea, nu avem încă la nivel național un ghid catehetic pentru tineri și, cu foarte puține excepții, nici programe catehetice eparhiale adaptate orizontului de așteptari și interes ale tinerilor.   Din proprie experiență, pot să afirm că, deși astăzi se vorbește mult despre importanța și necesitatea catehezei parohiale ca o posibilă alternativă la educația religioasă din școlile românești, pe alocuri deficitară sau superficială, cateheza este:- bagatelizată în parohiile supradimensionate, în care preotul este mai mult un prestator de servicii religioase și mai puțin un învățator spre împărăția lui Dumnezeu;- marginalizată acolo unde preotul este debordat de mulțimea problemelor administrative și economice și nu mai are timp sau entuziasm pentru a lumina pe oamenii preocupați doar de minuni și solutii existențiale de tip fast-food;- mimată sau ridiculizată acolo unde diferențele de vârstă, de pregătire și de mentalitate dintre clerici generează de multe ori probleme de comunicare, de încredere sau de cordialitate pastorală.
Ce transmitem ?Între nonconformismul tinerilor şi conservatorismul părinţilor, pedagogii creştini au un drum dificil de parcurs. Cateheza cu tinerii poate să plece de la problemele, aşteptările şi întrebările lor în ceea ce priveşte Biserica şi credinţa creştină. Obiectivele acestei cateheze vor cuprinde conştientizarea apartenenţei la Biserica Ortodoxă, creşterea participării tinerilor la viaţa comunităţii, formarea şi sprijinirea grupurilor de tineri în parohii. Cu toate că sunt puţine biserici unde se face cateheză autentică cu tinerii, totuşi, se observă că mulţi dintre aceștia caută o oarecare siguranţă şi îndrumare în comunităţile de credință. Atunci când le găsesc, sunt foarte recunoscători pentru eforturile depuse.În interiorul Bisericii noastre sunt necesare, la nivel de parohie şi eparhie, programe de cateheză şi asistenţă pastorală a copiilor şi familiilor în criză, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze pastorale pentru tinerii căsătoriţi şi pentru părinţii lor, astfel încât pregătirea pentru căsătorie să nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheză pastorală pentru naşi pentru a-i implica în susţinerea continuă a familiilor pe care le cunună. Prin toate aceste programe trebuie afirmată şi cultivată sfinţenia căsătoriei, organizată solidaritatea în familie şi între familii, afirmată demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu care trebuie cultivate.În plus, o măsură care ar putea optimiza activitatea catehetică la nivelul comunităţilor religioase ar fi  elaborarea din partea Sfântului Sinod a unui Îndrumător Catehetic pentru Tineri care să cuprindă principalele strategii referitoare la formarea catehetică. Acesta ar putea trata despre rânduiala Sfintelor Taine şi Ierurgii, structura şi rânduiala Liturghiei, simbolistica arhitectonică a unei biserici ortodoxe şi a obiectelor de cult, anul liturgic, cărţile liturgice, gestica ortodoxă,  practici religioase, tradiţii creştine legate de naştere, căsătorie şi moarte, despre dragoste, căsătorie, despre familie etc. Acest viitor Îndrumător Catehetic poate să demonstreze că a fi creştin practicant astăzi, când eşti tânăr, este posibil. Provocări și exigențe pentru cateheza parohială de astăziCateheza parohială este o componentă importantă a slujirii preoțești. Cum va reuși ea astăzi, într-o lume marcată de bricolaj religios, spiritualitate difuză și eclectică, să fie profetică și vie, să nu fie impregnată de limbaj de lemn , monotonie, conformism sau teorie abstractă, să nu fie privită ca o obligație de serviciu sau ca un ornament liturgic? Cum poate deveni cateheza de azi cu adevărat prezentă în viața Bisericii și a societății, fără să fie anacronică sau pietistă? Cum poate ea să ajungă un mijloc practic de inițiere și întărire în credință, la nivelul exigențelor acestui început de mileniu?Nu este uşor să transmiţi valori perene într-o lume care se schimbă rapid. Biserica este în istorie simbolul vieţii veşnice. Ea se adaptează la specificul fiecărei epoci fără însă a uita că, de fapt, Capul Bisericii este Iisus Hristos, Care ieri, astăzi şi în veci este Acelaşi. Nu preocuparea pentru originalitate este importantă și necesară, ci explicarea și contextualizarea Evangheliei. Aşa cum Sfinţii Părinţi din primele secole au contextualizat mesajul evanghelic folosindu-se de filosofia păgână, de cultura precreştină, catehetul de astăzi ar trebui să se folosească de datele modernităţii pentru a-şi face cunoscută identitatea spirituală. Prin urmare, între cele două dimensiuni, perenitatea adevărului evanghelic şi modernitatea mijloacelor de transmitere, nu este o contradicţie, ci o complementaritate pe care trebuie să o descoperim şi să o practicăm.Revitalizarea catehezei parohiale se poate constitui într-un antidot împotriva fenomenului de individualizare a religiei, care se face simțit prin faptul că oamenii încep să aibă un raport strict personal cu Dumnezeu, fără să se mai raporteze la comunitatea de credință din care fac parte. Este important ca parohiile să ajute la coagularea unor grupuri de vârste și de profesii, de la copii până la pensionari, astfel încât toți să se simtă atrași să participe la viața eclesială nu doar în timpul Sfintei Liturghii, ci și după slujbă, punând accent pe dimensiunea aprofundării credinței și a socializării în biserică. Cateheza parohială nu este o ședință de partid sau o hală de producție a enoriașilor ascultători și docili, ci este grădinărirea și luminarea credinței pe care, uneori o trăim fără să o cunoaștem. Cateheza parohială înseamnă a învăța pentru viața lăuntrică și pentru a ști cum îți poți schimba perspectiva asupra vieții.Într-o lume asediată de tulburări socio-economice, de dileme morale şi etice, de suferinţă şi sărăcie, oamenii care vin la biserică așteaptă un mesaj viu, proaspăt, coerent, interesant, inspirat şi ancorat în realitate. Asta înseamnă poveţe utile pentru viaţa de zi cu zi, răspunsuri la problemele actuale de natură spirituală ale românilor, încurajări şi gânduri sănătoase, nu cateheze adormitoare, standardizate, banale sau mustrătoare. Deși trăim într-o explozie informațională  zilnică în care confundăm oamenii cunoscuţi cu oamenii mari, notorietatea cu valoarea şi zarva mondenă cu autenticitatea, o cateheză reușită are menirea de a-i ajuta pe ascultătorii ei să se înţeleagă pe sine, să-şi cunoască propria viață, să se reclădească interior prin cunoaștere, credinţă și speranţă, idealuri tot mai străine civilizaţiei pragmatice de azi. Există numeroase comunități de credincioși care apreciază, pe lângă solemnitatea ritualului și acuratețea muzicii sacre, și o cateheză frumoasă, actuală și convingătoare. În acest fel, ei descoperă un om care spune ce simte, în vorbe care prind viaţă. Nu un robot care recită o poezie, funcţie de eveniment.Care sunt criteriile aprecierii juste ale activităţii unui slujitor bisericesc? În câte controale sau inspecţii primează şi se verifică grija pentru propovăduirea Evangheliei? Sub camuflajul corectitudinii şi al disciplinei financiare, care adesea rezumă toată activitatea unui cleric, se pot ascunde lacune și neglijențe comportamentale şi duhovniceşti care cu greu mai pot fi corectate. Evoluția surprinzătoare a unor evenimente din ultimii ani (criza orei de religie din școlile publice românești, campanii de presă care discreditează rolul și imaginea Bisericii în recenta pandemie etc.) mă face să cred că avem o stringentă nevoie și de zidire și nu doar de ziduri, și de ziditori și nu doar de zidari. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel este revelator în acest sens : „Preoţii, care îşi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura” (I Timotei 5,17).Departe de a fi exponenta unui stil vetust, cu discursuri venite din alt timp, cateheza se cere a fi reconsiderată la adevărata ei valoare și importanță pentru formarea viitorilor pescari de oameni, slujitori ai lui Hristos care adună în mreaja cuvântului viu oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu.

 Pr. lect. dr. Gheorghe ISPASFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Cuminecarea euharistică şi grija noastră pentru aceasta(clerici şi mireni)

IntroducereÎn Biserica noastră Ortodoxă, tema împărtășirii cu Sfintele, Preacuratele Taine ale lui Hristos este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, creștinii, în general, și mai ales cei ortodocși, trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, mulți nu-și mai manifestă deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la biserică, la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, împărtășirea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială . La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ”  .Generația de creștini a zilelor noastre este ,,chemată să cunoască şi să trăiască adevărul de credință în actualitate, în contextul de astăzi al lumii, dând mărturie despre Hristos Cel înviat, în fața Căruia s-au prăbușit idolii lumii vechi şi se prăbușesc idolii lumii noi”  . Iar chemarea adresată creștinului contemporan culminează cu participarea la comuniunea euharistică din cadrul Sfintei Liturghii.1. Instituirea și rostul EuharistieiDespre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament , iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al adunării euharistice, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii (cea de-a patra poruncă bisericească), că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an , socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită”  . În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune” , în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor” . În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie , pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie , nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private. 2. Euharistia – semnificații pastoraleÎn cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor”  . Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu . Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum. Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre”  , iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”  (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai parcurge Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, nu se mai conformează canonic, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti . Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face „părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte”  . De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria”  . În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele”  , pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul”  .3. Euharistia  – între acrivie și iconomieEste bine ca împărtăşirea să se facă mai ales în posturi, cu pregătirea necesară. În alte perioade, se recomandă măcar câteva zile de post, și doar în urma mărturisirii şi curățirii sufletului, știind că această Taină tinde spre sfințire şi perfecțiune spirituală: „Nu trebuie încurajată practica sau neglijența ori lipsa de responsabilitate a unor duhovnici, de a nu pretinde post nici măcar câteva zile înainte de primirea Sfintei Împărtășanii”  . În același timp, scrierile patristice arată că, dacă nu-i oprit sau canonisit de duhovnic, un credincios „se poate împărtăși ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi, de asemenea […] să nu se săvârşească nicio Liturghie fără un număr de credincioşi care să se cuminece”  . Aceasta pentru că unii credincioşi contemporani, mai sporiți în pietate şi credință, conștientizează faptul că „împărtășania este un act esenţial al vieţii noastre de creștini”  .La această Sfântă Taină se participă cu gândul, cu mintea, cu inima, cu toate simţurile. Se urmăreşte cu privirea, cu auzul, dar nu trebuie să se rămână doar la „participarea în spirit la Masa Euharistică”  , participare afectivă, ci trebuie să existe şi una efectivă, prin primirea Sfântului Trup şi Sânge ale Domnului „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, ştiind că aceasta este aşa cum mărturisirea Sfântul Ignatie Teoforul (+107) „φαρμακoν ἀθανασίας” şi „ἀντίδοτος  τοῦ  μή θανεῖν”, adică „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Iisus Hristos”  . Pentru aceasta, evlavia celui care doreşte să se apropie de Sfintele Taine se cuvine a fi sporită, prin strădanie duhovnicească, atât înainte, cât şi după împărtășire, ținând cont de îndemnul Sf. Ap. Pavel referitor la raportarea personală față de chemarea euharistică (1 Co 11, 27, 29). Sfântul Ioan Gură de Aur afirma că nu laudă „nici pe cei ce se împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des şi nici pe cei care vin rar, ci pe cei care fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată şi cu viaţă fără pată”  . Î. P. S. Serafim Joantă remarca faptul că „spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligație pentru a ne împărtăși, ci spovedania făcută din inimă și cu lacrimi de pocăință […], cu conștiința profundă că nu suntem vrednici de Sfintele Taine”  .În același timp, Sfântul Nicodim Aghioritul (+1807) menționa că nu sărbătorile, „nici Boboteaza şi nici Postul Mare nu-i fac vrednici pe oameni pentru împărtăşire, ci îi face vrednici curăția sufletului”  , ca nu cumva amânarea Sfintei Împărtășanii să pricinuiască vătămare, amânarea ducând la scăderea în evlavie . Iar Sfântul Grigorie Palama (+1359) încurajează sufletul credincios şi curat către Euharistie, amintind:„Să stărui în ziua duminicii în Biserică, să asculţi Liturghia şi toată slujba şi să te împărtăşeşti cu curată credinţă şi conştiinţă neprihănită cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos; şi să pui început pentru o viaţă îmbunătăţită şi mai bună, să te reînnoieşti pe tine însuţi şi să fii gata şi în stare să primeşti bunătăţile cele viitoare şi veşnice”  .În aceste vremuri vitrege pentru Biserica noastră, credincioşii vin la Liturghie pentru că „nu pot continua pe calea vieţii fără hrană şi băutură cerească. Cuminecătura răspunde unor nevoi profunde, pe care numai credinţa personală le sesizează”  . Împărtăşindu-se, credincioşii au trăirea prezenței lui Hristos şi „creşte în ei dorinţa de a-L revedea şi întâmpina. Părinţii Bisericii pun în relief această experienţă covârşitoare a lui Hristos în comuniunea euharistică”  . Să nu uităm că toţi credincioşii aduc prin preot jertfa euharistică („Ţie Îţi aducem…”), iar în jertfa euharistică, sângele lui Hristos „se varsă pentru toţi: a nu-L bea însemnă că Hristos moare degeaba, Jertfa euharistică e adusă degeaba dacă nu se împărtăşeşte din ea nimeni dintre credincioşi”  .Așadar, spovedania mai deasă, participarea la Sfânta Liturghie și împărtăşirea precedată de pregătire, „ar schimba faţa lumii şi ne-ar face mai buni”  . Iar când oamenii se împacă cu Dumnezeu, remarca Preafericitul Părinte Daniel, prin iertarea păcatelor, prin pocăinţă şi spovedanie, prin fapte bune şi, desigur, „prin rugăciune şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, ei îmbracă sufletul în lumină”  . Iată de ce credinciosul ortodox trebuie să ia parte la Sfânta Liturghie a Bisericii, „încununarea tuturor laudelor”, tuturor slujbelor, făcând apoi din viaţa lui o altă liturghie”  , o slujire permanentă lui Dumnezeu. Această slujire permanentă este grăitoare mai ales în cazul celor ce slujesc Altarului . O participare conștientă la Sfânta Liturghie îl face pe preot să-şi modeleze felul viețuirii, îl va întări în virtute, îl va face integru, capabil să se dăruiască pentru binele semenilor . Mai important de atât, preotul va arăta mai mult discernământ în privința îndrumării duhovnicești a fiilor săi .Părintele profesor Galeriu recomanda studenților teologi și preoților chiar o abținere voită de la mâncăruri de dulce în ziua precedentă împărtășirii, el însuși fiind model personal pentru aceasta. Bineînţeles că împărtăşirea nimănui nu poate fi condiţionată de date fixe, căci „timpul împărtăşirii – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină […], să se cureţe cu mai multe zile prin pocăinţă, rugăciune, milostenie şi prin cugetare la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la ele”  , respectiv la greşelile mărturisite. În același timp, preotul duhovnic va fi foarte atent să nu dea „mărgăritarele cele sfinte” celor nevrednici, ci să procedeze canonic şi cu multă prudenţă, mai ales faţă de cei cu păcate grave, păcate de moarte, care nu manifestă reală căinţă. Desigur că mărturisirea păcatelor, spovedania este „condiţie a primirii Sfintei Împărtăşanii începând de la vârsta de şapte ani”, iar persoanele care încă n-au părăsit ura, mânia, răzbunarea, gândurile rele pentru alţii, păcatele grave (de moarte) „nu trebuie să se apropie de Sfântul Potir”  . Cu mult tact pastoral trebuie „gestionate” și situațiile celor ce au primit un canon, care vor fi lămuriți că epitimia nu este o pedeapsă, ci o cale de îndreptare, de părăsire a păcatului, de refacere a sănătăţii morale, neavând un scop vindicativ, de plată pentru păcat (de ispăşire), ci un rol vindecativ, de tămăduire şi îndreptare. În cazuri de boală se vor respecta pogorămintele canonice, având credinţa puternică că Euharistia, dimpreună cu harul dumnezeiesc, poate să învingă boala, să înlocuiască sau să depăşească tratamentul, cu nădejdea tămăduirii trupeşti şi sufleteşti . Dacă împărtăşirea cu Preacuratele Taine se poate face la fiecare Sfântă Liturghie, „frecvenţa ei pentru fiecare credincios în parte” este „rânduită de preotul duhovnic” .ConcluziiÎn epoca contemporană, în multe Biserici Ortodoxe, s-a pus un mare accent pe „restaurarea teologiei euharistice, adică a învăţăturii după care, în centrul vieţii parohiale se află Euharistia”  , urmărindu-se o participare mult mai activă la viaţa liturgică a Bisericii, cu o împărtăşire mult mai frecventă, ceea ce-l va face pe credincios mai puternic, prin puterea şi harul lui Hristos, în faţa neajunsurilor și provocărilor existenței cotidiene, mai ales în ultimele luni, cu privire la Euharistie. Pentru a se ajunge la o înțeleaptă şi cucernică împlinire a acestui deziderat de înnoire euharistică, de a nu rămâne enoriaş ortodox neîmpărtăşit în viaţa lui, preotul are datoria ca, prin omilii și cateheze liturgice, bazate hristologic și eclesiologic, să-și facă credincioșii conștienți că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este numai supremul conducător, ci este și Cel Ce S-a sălășluit printre oameni şi S-a dăruit pe Sine ca jertfă, făcându-i pe oameni părtaşi vieţii Sale veşnice, călăuzindu-i, în același timp, spre „izvorul vieţii creştine – Dumnezeiasca Liturghie”  . Hristos „este o realitate mistică şi istorică, aici, în trup, printre noi, în plinătatea dumnezeirii”  , în Altar, unde preotul îşi ridică spre cer mâinile şi cheamă, invocă pogorârea Duhului Sfânt, ca Acesta „să [sfințească, să] atingă darurile puse mai înainte, ca prin aceasta harul să se pogoare asupra jertfei, să aprindă sufletele şi să le facă mai strălucitoare decât argintul în cuptor”  .Este necesar, aşadar, să fie redobândită o autentică gândire patristică, în virtutea căreia nu pot exista săvârșitori şi «urmăritori» pasivi, care doar asistă, ci „numai împreună-săvârşitori, împreună-rugători, împreună-oferitori ai cultului şi Euharistiei, clerici şi laici”  . Această conlucrare umană și divino-umană, în duhul liturgico-sacramental al Bisericii Ortodoxe, întreținută de practica împărtășirii continue, va face posibilă rezistența creștină în faţa sincretismului religios modern, în faţa ateismului, apostaziei, violenţei, homosexualităţii, în faţa satanismului, înaintea haosului, decadenţei şi regresului moral al societăţii contemporane, ieşind astfel din criza spirituală în care sunt cuprinşi unii dintre „semenii” noştri .Așadar, în Euharistie, creștinii se hrănesc tainic cu Hristos, întorcându-se la chipul cel dintâi, prin transformarea omului lumesc în om duhovnicesc și unirea acestuia cu Dumnezeu, după îndemnul: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi” (In 15, 4). În perspectivă ortodoxă, acesta este şi remediul cel mai potrivit al reînnoirii creștine europene.

 Pr. lect. dr. Aurel MIHAIFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Familia în contextul societății consumeriste și secularizate; perspective pastoral-misionare

Vremurile şi lumea în care trăim par a fi unele dintre cele mai frământate din istoria vieţii şi a fiinţei umane, vremuri de nelinişte şi laxitate, de zbucium şi tot mai slabă moralitate. Păcate care altădată erau aspru înfierate par a deveni astăzi de o firească normalitate şi banalitate, iar virtuţi care au împodobit viaţa şi sufletul omului în trecut sunt astăzi luate în derâdere, ironizate şi marginalizate. Toate aceste mutaţii, produse în numele democratizării, emancipării, eliberării şi valorificării potenţelor umane, afectează întreaga viaţă a omului, trup şi suflet, bulversându-l şi amăgindu-l cu false repere spirituale.Un capitol asupra căruia s-au manifestat ele îl constituie familia. Considerată altădată „leagăn” al vieţii şi civilizaţiei, mediul cel mai prielnic şi propriu al dezvoltării umane personale şi comunitare, ea a suferit, mai ales în ultimile decade, numeroase transformări şi alterări. Familia „tradiţională”, având la baza întemeierii şi existenţei ei repere spirituale înalte, precum castitatea conjugală şi înalta moralitate, credinţa puternică şi rugăciunea, respectul şi preţuirea, dragostea curată şi dăruirea, pare astăzi ceva „desuet” pentru cei mai mulţi dintre tineri,care preferă o relaţie „deschisă”, lipsită de prejudecăţi şi constrângeri, de responsabilităţi materiale şi obligaţii morale .Preocupat în mod constant de dificultățile familiei creștine, Întâistătătorul Bisericii noastre afirmă:„Familia naturală și tradițională are vocația sfântă de a fi conlucrare vie a omului cu Dumnezeu Creatorul, pentru a dărui viață în timpul existenței pământești și a dobândi viața veșnică […] În contextul actual, ne confruntăm cu diferite crize ale vieții de familie: sărăcia materială, alcoolismul, violența domestică, avortul, divorțul și depresia, plecarea părinților la muncă în străinătate, neglijarea copiilor și lipsa de comunicare cu aceștia, însingurarea copiilor în mediul virtual și abandonul școlar” .Societatea contemporană este marcată în mod evident de fenomenul secularizării; acesta se exprimă atât în plan spiritual cât și în plan material și social. Observăm tendințe secularizante în manifestarea socială a omului și în o „nivelare globalizantă” exprimată în viața de zi cu zi. Libertatea de mișcare și posibilitatea de a fi în timp foarte scurt în locuri diferite de pe glob cu culturi diferite și organizări sociale specifice au făcut să își pună amprenta în modalitățile de trai ale acestor oameni. Așadar, una din formele cele mai clare de manifestare ale globalizării și ale insuficienței spirituale o constituie consumerismul sau consumismul.1. Consumerismul – concept și fenomenConsumerismul este un tip de ordine socială și economică promovată de noile clase de mijloc  a căror ascensiune este principala operă a modernității. La prima vedere, consumerismul poate fi asimilat unei ideologii care încurajează achiziția de bunuri și servicii în exces. Preocuparea și îngrijorarea apar în situația în care, de la un prag istoric încoace, consumerismul a devenit un mod de viață cu largă îmbrățișare (de rază planetară), asociat unui tip de societate pe care sociologii au denumit-o societate de consum .Învățătura de credință a Bisericii a afirmat dintotdeauna că în această situație omul riscă să fie robit de dorința de a avea în detrimentul devenirii prin a fi. Așadar, echilibrul este realizat prin conștientizarea principiului creștin potrivit căruia sufletul trebuie să conducă trupul în lucrarea omului de a deveni fiu al lui Dumnezeu. De altfel, din punct de vedere material și existențial fiecare creștin trebuie să se conducă după sintagma „mănânc pentru a trăi” și nu „trăiesc pentru a mânca”, demonstrând prin aceasta păstrarea unei ierarhii a priorităților în viața personală, de familie și socială.Într-o atare viziune mult mai cuprinzătoare , consumerismul deformează făptura umană prin ceea ce numim în mod obișnuit vicii, iar, în terapia duhovnicească le numim patimi, adică expresii ale unei vieți împătimite, în care domină viața păcătoasă. Prima trăsătură a patimilor este, precum știm cu toții, deviația. A doua trăsătură este dependența. A treia este totala dependență, adică idolatria, închinarea la idoli. Consumerismul este una dintre formele idolatriei moderne.2. Libertatea omului în societatea de consumÎn experiența duhovnicească ortodoxă regăsim virtutea trezviei care se exprimă printr-o lecție în acest context și se întemeiază pe o altfel de forță, curată și luminătoare, pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul omenesc, numită libertate sau liber arbitru. Consumerismul își trage rădăcina din ruptura trupului de suflet, a robiei trupului de libertatea sufletească.Cea dintâi trăsătură este caracterul lor împătimitor, puterea de a induce dependențe așa de mari, încât putem asemăna consumerismul cu un straniu drog colectiv. A doua trăsătură a consumerismului se referă la anihilarea în om a grijii pentru suflet și deci pentru cele sufletești, eclipsate fiind cu totul de grija obsesivă pentru trup și pentru subcultura „îmbuibării”. Plăcerea devine testul de realitate a ceea ce ne înconjoară, după principiul „este real (adevărat, bun) ceea ce-ți place”. Acesta este omul hedonist. Familia devine pe zi ce trece o realitate tot mai blamată de către noile curente moderniste, deoarece unirea vieţii dintre un bărbat şi o femeie în mod monogamic este prea incomodă pentru libertatea promisă iar viaţa relaţională dintre soţ şi soţie trebuie deschisă spre globalizare, adică să se realizeze o iubire universală în detrimentul familiei, considerată mult prea îngustă în interesele ei egoiste .3. Viața creștină și consumerismul – abordare misionară ortodoxăBiserica a recunoscut, de fapt, demnitatea acordată de Dumnezeu acestei stări de iubire reciprocă dintre bărbat și femeie pe temelia căreia se zideşte orice familie omenească. Prin venirea în lume şi lucrarea izbăvitoare şi înnoitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, această orânduială a fost, însă ridicată pe o treaptă de sfinţenie care face ca, de atunci, familia ce rodeşte din ea, să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Aşa se explică faptul că, de câteva ori, în Sfânta Scriptură a Noului Testament, descoperim ca sinonim pentru „familia creştină” , cuvântul „Biserică” (Romani 16, 5; I Corinteni 16, 19) . În societatea contemporană constatăm un mare pericol constând în dezorganizarea familiei.Cauzele dezorganizării familiei sunt din interior, prin trădarea iubirii şi a sfinţeniei sau din exterior, prin însuşirea unor modele străine care se constituie în nişte concepţii noi de viaţă, moduri de-a fi şi de a se manifesta, susţinute de ateismul vremii, de ideologie, de literatură, de mass-media, în special de televiziune, care contrazic în mod flagrant concepţia creştină fidelă naturii imperativelor vieţii voite de Dumnezeu .Din nefericire, vremurile pe care le parcurge astăzi fiinţa umană nu par a fi din cele mai prielnice pentru viaţa duhovnicească înaltă. Sunt vremuri de zbucium şi frământare, de nelinişte şi alergare după bunuri efemere, şi nu veşnice, materiale şi doar arareori spirituale .4. Secularizare și secularismLumea postmodernă s-a îndepărtat de Dumnezeu, L-a izgonit, dar nu numai atât. Ea s-a îndepărtat mult de tot ceea ce este ontologic, ea a devenit antiontologică, mecanică, creând doar o lume de ficțiuni. Așa cum subliniază Berdiaev, în cunoscuta sa lucrare Sensul istoriei, mecanicitatea, tehnicitatea și mașinismul acestei civilizații sunt, de fapt, contrare organicității, cosmicității și spiritualității oricărei existențe. În schimb, separarea economiei de spirit, de spiritual, ridicarea ei la rang de principiu suprem al vieții, caracterul tehnic pe care-l capătă viața, în dauna celui organic, transformă economia într-o lume fictivă, mecanică . Din nefericire, în plan religios, se impune ca atitudine cu precădere secularismul, caracterizat și prin promovarea unor noi „idoli”, de această dată postmoderni: imaginea personală, succesul, consumul, producția, banul și realizările personale în plan material, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din lumea media, muzicii sau cinematografiei, vedetismul din toate domeniile etc., toate laolaltă devenind un fel de substitute seculare ale idealurilor religioase .   Secularizarea este o realitate a lumii contemporane, prezentă cu pregnanță în societățile apusene, dar şi în cele răsăritene, majoritar ortodoxe, pe care nimeni nu o mai poate nega. Aceasta a început imediat după Renaştere, mai exact începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Se estimează că apare odată cu reconsiderarea cercetărilor în aproape toate domeniile cu scopuri pur pragmatice.Termenii „secularizare” și „secularism” provin din latinescul saeculum, care înseamnă rasă, neam, generație, epocă, secol în sensul de timp îndelungat, dar și spiritul vremii, moda timpului, viața lumească .5. Aspectele secularizăriiPărintele profesor Dumitru Popescu considera că secularizarea este un proces specific teologiei şi culturii apusene, argumentând prin faptul că a fost: „rezultatul unei formidabile confruntări între Biserică şi cultura occidentală. Pe de o parte, Biserica a căutat să sacralizeze şi să-şi extindă autoritatea ei asupra lumii, pe de altă parte, cultura apuseană, începând cu Renaşterea şi sfârşind cu Iluminismul şi Revoluția Franceză, a dat naştere procesului de secularizare” .Lumea secularizată de astăzi trebuie înțeleasă ca o lume desacralizată, o lume orientată exclusiv după spiritul acestui „veac”, care își trăiește existența mai degrabă „după moda timpului” decât în spiritului adevărului lui Dumnezeu. Ca atitudine spirituală, secularismul presupune o îndepărtare de Dumnezeu, adică o ignorare totală a oricăror principii religios-morale de viață, în general, și creștine, în special. Pe de altă parte, din cauza secularizării accentuate, structurile sociale, economice și politice sunt orientate și se exprimă fie în afara Bisericii, fie împotriva acesteia .Morala secularizată de astăzi nu e decât rezultatul confuziei dintre bine și rău, ca și a echivalării legalității cu moralitatea. În consecință, ceea ce este permis de lege devine, pentru cei mai mulți, bun. Din perspectivă creștină, însă, acest lucru nu este corect, întrucât adevărul nu se decretează niciodată prin votul majorității. De pildă, eutanasia și avortul rămân, pe mai departe, un rău, chiar dacă legalizat de o majoritate.Astfel, sfaturile evanghelice privind viaţa simplă şi cumpătarea apar ca retrograde într-o astfel de societate. La propunerea insistentă de a profita din plin de toate avantajele unei societăţi marcate de superconsumism în multe ţări bine dezvoltate din punct de vedere economic, unii au căpătat dependenţă de cumpărături. Se observă bine acest fenomen mai cu seamă în perioada marilor sărbători când multă lume se află, după cum zicea Dan Puric, într-un veritabil „jogging alimentar” de dimineaţa până seara .Pe de o parte, virtuţile propuse de Biserică precum cumpătarea, înfrânarea şi viaţa simplă sunt considerate ca total depăşite iar pe de altă parte se impune observaţia că nici unele Biserici nu sunt total ferite de secularism şi nici de pierderea referinţelor simbolice. Astfel, secularizarea favorizează uniformizarea şi mai ales indiferenţa faţă de morală şi religie. Chiar şi aşa, omul mai are încă o seamă de întrebări fără răspuns şi căutări fără rezultat. Viaţa cinstită, curată şi plină de iubire jertfelnică pentru aproapele, pentru cei care nu cunosc ori nu mai iau în serios creştinismul şi preceptele evanghelice, nu-i mai impresionează. Ba dimpotrivă, viaţa unor astfel de oameni este adesea percepută ca anormală fiindcă nu se mai încadrează deloc în tiparele modernităţii .
6. Biserica și Familia într-o lume secularizatăMitropolitul elen Hierotheos Vlachos analizează „secularismul” – pe care îl numeşte „un cal troian în Biserică” – termen care face referire la pătrunderea duhului lumesc, secularizat, în interiorul Bisericii, prin secularizarea membrilor ei; secularismul, consideră ierarhul grec, este „pierderea vieții adevărate a Bisericii, înstrăinarea membrilor Bisericii de duhul ei autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-numitului duh lumesc în viața noastră” .Preafericitul Părinte Patriarh Daniel apreciază faptul că, dincolo de toate părțile lui negative, secularismul poate reprezenta o șansă pentru un nou început, pentru o renaștere spirituală și religioasă . În acest sens, secularizarea poate obliga Biserica să-și reînnoiască viața spirituală și sacramentală, să devină mai responsabilă pentru destinul lumii, mai sensibilă la prezența lui Dumnezeu în lume. Iar dacă Biserica este uneori desconsiderată și marginalizată, în această situație ea are marea șansă de a-i înțelege cu mult mai bine pe toți aceia care sunt abandonați, marginalizați sau aflați la periferia societății, contaminate de secularism.Ceea ce nu percepe sociatatea de azi când vorbim despre toate acestea şi mai ales problemele din familie este sentimentul, spiritul, care este partea cea mai importantă în viaţa de familie, la lucru sau, chiar şi în lume. Omul care cultivă spiritualul în tot ceea ce face pune o parte din sufletul său şi de aceea realizează lucruri plăcute şi trainice. Nu poate o asistenţă fie ea socială dar secularizată să suplinească sufletul, „nobilul” din interior, de care duc atât de mult lipsă familiile prinse în această capcană iar rezultatul este dureros, divorţuri, violenţă, patimi, imoralitate. Când dragostea adevărată nu mai este baza întemeierii familiei, ci doar acel sentiment „de faţadă” care ascunde dorinţă materială nu poate face ca legătura familială să dăinuie, ca cei doi – soţ, soţie – să aibă un mariaj fericit şi de aceea cele mai multe sfârşesc destul de devreme. Biserica, în lucrarea ei pastoral-misionară se concentrează spre îndrumarea morală a credincioșilor şi promovarea valorilor spirituale ale neamului, cultivând în mintea şi inima fiilor săi dorinţa de a se întări în credință și crește duhovnicește. Totodată, Biserica ia în permanență poziție împotriva tuturor încercărilor de legalizare a actelor imorale (avort, homosexualitate, prostituţie, inginerii genetice), chiar dacă acestea sunt promovate uneori în mod agresiv.În concluzie, putem afirma faptul că în contemporaneitate, familia creștină este pusă în fața provocărilor unei societăți secularizate ce atentează la fondul autentic de trăire în Hristos și în Biserică își păstrează caracterul ei sacru, cultivând valorile perene pe care le-a primit de la Mântuitorul Hristos.

 Pr. asist. dr. Valentin ILIEFacultatea de Teologie Ortodoxă Justinian PatriarhulUniversitatea din București

Familia și credințele religioase în contemporaneitate

1. Familia, comunitatea religioasă și societatea Familia și religia sunt două instituții a căror complementaritate și relație funcțională a existat întotdeauna în societate, în diferite forme și grade de intensitate. Legătura lor indisolubilă, circumscrisă diferitelor contexte istorico-culturale și spații civilizaționale, relevă, în esență, efortul de afirmare, cultivare și continuitate a unei viziuni sacre asupra vieții și existenței comunitare, în general. Acest efort presupune transmiterea unor principii sau învățături revelate, ce vizează integrarea și participarea persoanei într-un model familial arhetipal, perpetuarea și extinderea acestuia prin practicarea unor gesturi și ritualuri cu semnificație religioasă, al căror rol este de a întări legătura și coeziunea intrafamilială și a-i oferi un sens metafizic, și imprimarea unui comportament moral-spiritual, care influențează, implacabil, conduita etică normativă a societății.Observând în linii generale, din rațiuni ce țin de scopul determinat al acestei analize, profilul contemporan al familiei, așa cum este ea configurată în cadrul comunităților religioase abrahamice, constatăm că în ultimele decenii au fost înregistrate mutații și metamorfoze în ceea ce privește procesul de transmitere a identității religioase și credinței comunitare, gradul de relevanță al actelor simbolice și al riturilor de trecere, precum și nivelul de influență, pe care morala iudeo-creștină îl exercită în plan social. Transformările declanșate în epoca Modernității au urmărit, în general, o întărire a tuturor instituțiilor, iar acest proces a avansat într-o direcție pragmatică, ce a vizat eficiența lor prin accentuarea unor funcționalități specifice. Comunitatea religioasă și familia s-au numărat printre structurile care au fost afectate de această viziune utilitaristă, reflexele raționaliste ale modernismului provocând transformări profunde în exprimarea vocației lor. Această situație a avut consecințe ambivalente pentru că, pe de o parte, încercarea de sistematizare și definire a rolurilor sociale a celor două instituții le-a oferit acestora o anumită formă de protecționism în fața elanului contestatar al pozitivismului, individualismului, privatizării şi primatului ştiinţelor ; totodată însă, ele au început să fie izolate în societate, capacitatea lor de a transmite eficient valori educative și culturale fiind relativizată, iar spiritul de solidaritate și monopolul transmiterii învățăturilor și mesajelor religios-spirituale fiind concurat, prin edificarea altor instituții. Suprapunerea societății moderne peste structura comunitară familială a fost privită inițial ca o formă de coabitare, consemnată în binecunoscuta maximă sociologică „familia este celula de bază a societății”. Ulterior însă, în așa numita epocă postmodernă sau a „modernității lichide” , odată cu accentuarea individualismului, societatea și-a amplificat presiunea și asupra elementului ireductibil al comunității și familiei, anume persoana. Separat de mediul familial sau comunitate, omul este instituționalizat (transformat într-o obiect număr, card, fișă etc.), birocratizat (statutul și privilegiile fiindu-i apreciate în funcție de stratificarea socială și utilitatea contextuală), devenit obiect al unor acțiuni coercitive sociale, care ignoră legea iubirii, a dreptății și uzurpă autoritatea divină . Deși toate aceste aspecte sunt considerate necesare pentru o bună funcționare a societății, ele contravin spiritului comunitar și, adesea, încalcă demnitatea persoanei sau minimalizează încercarea recuperării ei.Comunitatea religioasă de tradiție iudeo-creștină, deși a recunoscut întodeauna societatea ca pe un dat al creației, nu s-a identificat niciodată întru totul cu aceasta și scopurile ei. A făcut însă eforturi permanente, prin aprofundarea și transmiterea adevărurilor de credință, observarea normelor revelate și promovarea moralității, spre a o conștientiza pe aceasta că împlinirea ei constă în descoperirea vocației sale comunitare. În plan concret, atât comunitatea religioasă, cât și familia recunosc rolul și importanța societății în susținerea instituțiilor lor și în realizarea vocației persoanei, dar intră adesea în coliziune cu spiritul ei obiectiv și pragmatic. Aceasta, deoarece ele afirmă că societatea singură nu poate oferi împlinirea spirituală autentică și definitivă a omului, iar relațiile interumane și legătura omului cu Dumnezeu nu pot fi suplinite sau înlocuite de instituțiile sociale. Congruența dintre societate și comunitate rămâne totuși un ideal de neatins în viziunea iudeo-creștină, fiind considerată realizabilă într-un viitor eshatologic, în care întreaga umanitate își va înțelege menirea genuină prin iluminarea și sub pronia divină. Fenomene sociale contemporane, precum secularizarea, migrația, globalizarea, desfășurate cu o intensitate fără precedent la scara istorică a umanității și cu ambiții ireversibile, constituie provocări resimțite și amortizate diferit de comunitatea religioasă și familie. Dacă marile structuri religioase posedă experiența traversării unor epoci istorice diferite, în care ampla lor extindere prin misionarism și migrația comunitară le furnizează date suficiente, înrădăcinate în tradiție, pentru a-și configura anumite repere de organizare și funcționare în administrarea mutațiilor sociale, familia, al cărei profil a fost profund afectat în epoca „modernității solide” prin raportarea, uneori exclusivă, la instituții considerate imuabile, precum statul, națiunea sau teritoriul determinat, devine vulnerabilă în condițiile actuale, ba chiar reevaluată drept disponibilă. Astfel, paradoxal, deși prelungirea speranței de viață a făcut ca familia să fie extinsă de-a lungul a mai multor generații, iar legăturile de rudenie să aibă potențialitatea de a se mări exponențial, putându-i consolida vocația comunitară, în realitate individualismul dizolvă această oportunitate prin subiectivitatea alegerilor membrilor familiei lărgite, cărora le destructurează statutul, rolul și atribuțiile . În mod instinctual, în fața relativizării și descompunerii la care este supusă de presiunile sociale, cultura familială caută să se legitimeze invocând dragostea, fidelitatea, responsabilitatea altruistă a membrilor ei sau demnitatea și identitatea personală pe care le protejează, valori a căror relevanță este însă comunitară, nu socială. Comunitatea religioasă rămâne, deci, matricea care furnizează legitimitate și credibilitate instituției clasice a familiei, mai mult decât o face societatea pragmatică contemporană, pentru care eficiența și productivitatea individului au devenit acum criteriile prioritare de evaluare și interes.În dorința de a oferi confortul necesar individului, inclusiv sub aspect familial, societatea concepe surogate comunitare fluide, pe care acesta le poate accesa, a căror capacitate de rezistență internă și inspirație este însă redusă sau iluzorie (ex. concubinaj, căsătoriile de probă, homosexuale etc.), ele având doar un scop utilitarist, nu metafizic. Comunitatea religioasă continuă să inspire familia și susține întărirea legăturilor familiale, importante atât pentru conștientizarea și împlinirea vocației religioase a omului, cât și pentru asigurarea propriei continuități. În realitate însă, în societatea actuală, doar eforturile concrete făcute de familie în identificarea și punerea în practică a celor mai bune metode de transmitere a credinței sau  respectare a normelor religios-morale, precum și gradul adaptării la provocările exterioare pot susține, în mod direct, conștiința ei de comunitate sacră ireductibilă, implicit relevanța modelului ei clasic.2. Transmiterea credinței în mediul familial O analiză asupra evoluției religiozității în Statele Unite ale Americii, de-a lungul mai multor generații, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea până în prezent, constată: accentuarea pluralismului religios, profilarea unei „religie a căutătorilor”, care presupune selectarea celor mai promițătoare mijloace de împlinire ale experienței religioase, dar mai ales separația din ce în ce mai clamată între religie și spiritualitate . Procesul intergenerațional de transmitere a credinței s-a menținut însă stabil, cu toate că, începând din anii ῾60 ai secolului trecut, a devenit evidentă slăbirea conștiinței confesionale. Practicile și credințele religioase au fost menținute aproape integre în mediul familial, într-o manieră surprinzătoare, deși adaptate diferitelor contexte istorice. O comparație între părinți și copii, în intervalul dintre 1970-2005, în ceea ce privește anumite dimensiuni ale religiozității, precum: intensitatea credinței, acceptarea datelor revelației și asumarea normelor moral-religioase constată că acestea sunt chiar ușor îmbunătățite în rândul noii generații, cu excepția participării la cultul comunitar care se află într-o scădere sensibilă; de asemenea, menținerea afilierii religioase a familiei a rămas constantă în contextul destul de dificil al amplificării secularizării sau ușurinței schimbării afilierii religioase prin  convertire . Aceste observații confirmă faptul că familia este cadrul cel mai eficient de transmitere a religiei, elementele prin care este cultivată și asumată credința părinților de către copii fiind legate, în primul rând, de atmosfera din cadrul acesteia. Le consemnăm, după cum urmează, spre o reflecție pastorală personală: a. Dragostea și căldura necondiționată a părinților este suportul cel mai invocat care justifică continuitatea credinței și a practicilor religioase, precum și motivul cel mai adesea invocat de cei care revin la comunitatea religioasă în cazul unei eventuale înstrăinării; de altfel, non-religiozitatea sau convertirea la alte forme de credință invocă drept prim argument autoritarismul, neclaritatea sentimentelor sau indiferentismul părinților. b. Călăuzirea spre un mod personal și liber de asumare a credinței este, de asemenea, o strategie esențială în asigurarea transmiterii spiritul religios, întrucât fiecare generație își caută propria abordare a experienței religioase, pe care o rafinează în timp, uneori revenind pe căile proprii la concluziile înaintașilor. Spre exemplu, este semnificativ că în generația anilor 1980-1989, în contrast cu generația anilor 1965-1979, există un interes mai mare față de religiozitatea instituționalizată, ba chiar este afirmată complementaritatea dintre practica religioasă și spiritualitate , separație apreciată ireversibilă. c. Modelul moral și religios coerent al părinților, educația religioasă din familie întărite, în plan imediat, de exemplul familiei lărgite și apoi de recursul la tradiția sau moștenirea religioasă a familiei.Aportul participării la slujbele religioase, încurajarea preoților, rabinilor sau imamilor sau educația religioasă școlară sunt ulterioare sub aspectul eficienței transmisiei credinței. Contextul istoric sau socio-cultural, mediului colegial și aspirațiile generaționale sunt, de asemenea influente, în cultivarea sau ponderarea religiozității, dar relative în raport dragostea părinților, coerența atmosferei religios-morale din familie și îndrumarea spre identificarea propriei experiențe religioase și implicări comunitare.Procesul de transmitere a credinței este potențat și de apartenența etnică sau tradiția religioasă, mai ales în anumite comunități izolate într-un mediu majoritar diferit, dar nu este garantat întru totul; separația individuală din cadrul acesteia provoacă adesea înstrăinarea religioasă în lipsa unei baze afective și îndrumări intime în familie. Acest fenomen este sesizat în rândul emigrației musulmane, în care emanciparea socială și ruptura de comunitate provoacă o rapidă secularizare.3. Practica rituală familială – continuitate și metamorfozăIzolarea contemporană a religiei în sfera privată face ca respectarea practicii religioase să devină, în general, un indicator vizibil al profesării ei. Valorizarea ritualului în cadrul familiei are efect și în procesul de perpetuare a acestuia. Totuși, îndeplinirea unor acte rituale nu este întodeauna o garanție a intensității atmosferei religioase din familie. Rigurozitatea cadrului ceremoniilor în comunitățile cu un profil legalist sau ritualist accentuat derivă adesea din necesitatea validării lor normative, nu neapărat dintr-o profunzime a trăirii lor religioase. La fel, metamorfoza unor gesturi simbolice în plan familial nu poate fi considerată a priori doar o expresie a relativizării acestora, ci și o adaptare circumstanțială. Evaluarea unor aspecte secundare oferă adesea o imagine concludentă a puterii pe care o au simbolurile și actele religioase pentru a inspira viața familiei contemporane și a o conserva identitar. Introducem spre analiză, pe scurt, trei elemente identitare: onomastica, obiectele religioase, ritualurile religioase familiale: a. Onomastica este o expresie a conștiinței religioase identitare vizibilă la nivel social. În special, în medii culturale și etnice diferite de cel de origine , păstrarea unui nume clasic este și o formă de rezistență în fața aculturației, respectul față de o cutumă religioasă tradițională (acordarea numelui unei rude decedate în iudaism, a nașului în creștinism, a bunicilor în islam), dar și dorința de integrare. Cu excepția numelor musulmane, care uneori sunt dublate sau recurg la conotații neislamice (literare, culturale, istorice), în special în comunitățile de emigrație, onomastica iudaică și cea creștină înregistrează numeroase coincidențe, oferind posibilitatea depășirii acestei provocări și chiar indicând apartenența de fond la aceeași civilizație cultural-religioasă. În acest context, semnalarea tendinței renunțării totale la numele tradiționale pare a fi un indicator concret al secularizării, deși, în mod paradoxal, el coincide doar într-o mică măsură cu abandonarea practicilor religioase de inițiere comunitară; evoluția fenomenului în timp poate dovedi în ce măsură acesta poate afecta transmiterea credinței și poate provoca alienarea de comunitate.b. Simbolurile sau obiectele religioase existente în spațiul familial relevă apartenența religioasă. În mediul creștin, icoanele, statuetele și crucifixurile din casele particulare îndeplinesc funcția sacră a prezenței și protecției divine, dar sunt și obiecte decorative sau estetice. Prezența lor însă în imediata proximitate (dormitoare, pe birouri etc.) sau purtarea lor relevă o mai mare intimitate, influența lor fiind constantă în inspirația practicii religioase. O analiză a conștientizării identității religioase în rândul copiilor musulmani concluzionează că primele repere sunt luate din familie și constau în reprezentările sacre din cămin (Kaaba, imagini cu moschei, tablouri cu versete coranice sau stilizări ale numelor sacre, marcarea direcției de rugăciune). Această asociere este semnificativă, în condițiile în care imaginile sunt cvasi-absente în cultura religioasă islamică, precauția extinzându-se uneori chiar și asupra fotografiilor familiale . Simbolurile religioase concentrează mesaje, care nu pot fi niciodată pe deplin secularizate, chiar dacă ele pot fi reinterpretate sau reformulate ideologic contextului în care sunt prezente.c. Sărbătorile religioase desfășurate în confesiunile clasice ale creștinismului, iudaismului sau islamului sunt marcate și la nivel familial prin ceremonii, lecturi scripturistice sau gesturi simbolice în relație cu momentul sacru sărbătorit. Solemnitatea rituală a acestora este însă redusă în mediile familiale din confesiunile non-tradiționale ale acestor religii. Finalmente, acest contrast produce o percepție diferită a coagulării familiei și a gesturilor simbolice săvârșite cu ocazia sărbătorilor (ex. Sabatul, Crăciunul); astfel, dacă în accepția confesiunilor tradiționaliste rațiunea adunării familiei rămâne fundamental una religioasă, în mediul non-tradițional, motivația este prioritar emoțională și psihologică . Eludarea fundamentului religios real al unor sărbătorii importante și izolarea lor exclusiv în sfera cultural-civilizațională, a emoției sau consumerismului permite, de asemenea, acceptarea acestora și în rândul familiilor aparținând altor religii, fără ca în realitate să producă reverberații spirituale; în contextul secularizării, această preluare formală presupune o reflecție teologică relativă, efectele fiind pozitive doar în privința conviețuirii sociale și toleranței intercomunitare.Păstrarea onomasticii, utilizarea simbolurilor religioase, precum și săvârșirea actelor rituale în cadrul familial, pe baza unor motivații scripturistice și tradiționale, într-o manieră solemnă, contribuie esențial la întărirea conștiinței și responsabilității sacre a perpetuării lor dincolo de diferențele generaționale formale. Comparativ, conservarea acestora doar pe baza justificărilor afective intrafamiliale, memoriei culturale sau originii etnice nu poate evita tendința alienării religioase sau chiar a abandonării, mai ales în cazul separației de influența comunității de origine, dând naștere unui fenomen de individualism familial.4. Moralitatea familială, conduita comunitară și influența ei publicăAccentul pus pe drepturile și libertățile individuale în societatea postmodernă este susținut de valorizarea din ce în ce mai mare a sferei private , care se extinde atât din motive psihologice, cât și al potențialului ei de dezvoltare economică. Regimul redus de lucru, munca de acasă, atenția acordată dezvoltării personale și a petrecerii timpului liber mută centrul de greutate al desfășurării vieții în spațiul privat, contactul cu sfera publică realizându-se doar într-o manieră individuală. Importanța religiei și a familiei, ambele marginalizate în sfera privată, tinde să fie reevaluată întrucât atmosfera comunitară furnizată de ele posedă structural capacitatea de a oferi sprijin în momente de criză și dezorientare individuală, prin integrarea într-un mediu care oferă suport intim. Mai mult, imperativul respectării drepturilor individuale poate fi utilizat actualmente pentru a bloca presiunea societății care, dacă la începutul epocii moderne ghida mecanic rolul și scopul familiei, ulterior încearcă să-i colonizeze organic viața privată .Criza societății postmoderne și a globalizării în anumite aspecte sociale, pe care doar familia și comunitățile religioase le cultivă și le promovează eficient, impune necesitatea acordării unor concesii acestor instituții care, la rândul lor, încep să-și utilizeze avantajele în vederea afirmării în sfera publică. Astfel, nașterea, educația și protecția copiilor, precum și sprijinul pe care aceștia la rândul lor îl oferă părinților, imprimarea unei direcții morale și responsabilități sociale, valori pe care școala sau alte instituții nu au dovedit că pot să le preia sau să le suplinească deplin, utilizarea bisericilor, sinagogilor și moscheilor, atât drept filtre ale sensibilităților individuale, cât și foruri de exprimare coerentă a opiniilor de natură socială, economică și chiar politică comunitară conturează un fenomen de „deprivatizare a religiei” . Public, acesta se manifestă prin apariția asociațiilor de apărare a vieții de familie, formularea de critici cu privire la deciziile guvernelor de a interveni în viața familiei sau comunităților religioase, refuzul de a se alia cu mediile economice și politice care nedreptățesc comunități, persoane, promovează imoralitatea și confuzia informațională sau poluează și desconsideră  mediul înconjurător.Cultivarea moralității în cadrul familiei, potrivit normelor fundamentale ale comunității religioase căreia aceasta îi aparține, asigură atât o garanție publică în privința comportamentului privat, care urmează principiile unei etici coerente și recunoscute, cât și un atu în dialogul cu societatea, care adesea eșuează în edificarea și menținerea unei culturi a corectitudinii, devotamentului și păcii sociale. Eforturile tehnologice orientate în direcția asigurării securității publice, educația solidarității în aspecte de interes social și economic, consolidarea încrederii în noile instituții necesită eforturi și cheltuieli publice majore, ele putând fi micșorate de instruirea morală asigurată de familie, avizată de comunitatea religioasă. În același timp, morala familială și comunitară influențează și evoluția vieții economico-sociale prin recursul la anumite referințe religioase (codul alimentar, vestimentar, sărbătorile religioase, influența și autoritatea conducerii religioase etc.) sau prin evaluarea pozitivă sau negativă a unor noi domenii ocupaționale promovate de societate.Prin urmare, perpetuarea unei conduite morale în plan familial privat, raportată la apartenența comunitară religioasă, evită eșuarea într-un sistem etic individualist și este, totodată, puntea care poate stabili colaborarea cu sfera publică, administrată de societate, consolidând o poziția autonomă a persoanei religioase în această relație. Echilibrul între cele două dimensiuni este condiționat însă de conștientizarea vocației comunitare și familiale a persoanei, de percepția vulnerabilității individuale la obiectivele mereu în schimbare ale societății și ingerințele în viața privată, precum și de intensitatea cu care etosul și reflecția metafizică și religioasă sunt inspirate de familie și de comunitatea religioasă .ConcluziiÎn ultimul secol, familia și credințele religioase profesate în rândul comunităților abrahamice (creștine, mozaice și musulmane) au fost marcate de transformările rapide prin care societatea a trecut din punct de vedere al mentalității, eticii și tehnologiei. Cadrele tradiționale de perpetuare ale vieții religioase au fost zguduite sub asaltul secularizării, relativizării, individualismului, impunând o reflecție continuă asupra eficienței procesului de transmitere a credinței, stimulării observării normelor religioase și relevanței păstrării conduitei morale în plan personal, comunitar și social. O evaluare introspectivă în rândul comunităților abrahmice identifică: dragostea necondiționată a părinților, practica solemnă a ritualurilor religioase în familie sau utilizarea referințelor sacre, precum și conștientizarea faptului că doar conduita moral-religioasă sădită în mediul familial poate asigura atât o relație echilibrată și constructivă cu societatea, cât și protecția sferei private în fața evoluției contradictorii a acesteia, drept stimulii și motivațiile cele mai importante, care duc la continuitatea credinței și culturii religioase a familiei. Cultivarea acestor forme intime de perpetuare a identității are, totodată, pentru familie și comunitatea religioasă semnificația unui efort spiritual și desăvârșitor. Întrucât, din perspectiva sociologilor contemporani, doar conduita morală a familiei este dimensiunea determinată prin care principiile religioase pot produce efecte constante și influente în spațiul public, domeniul eticii pare să devină spațiul preponderent al viitoarelor tensiuni, negocieri și colaborări dintre comunitatea familială și cea religioasă pe de o parte și societate, pe de altă parte .